Avarie și Penurie sînt cei doi adevărați sfinți (seculari) la care, în România (dar, încet-încet, nu numai), ne închinăm, de fapt, zilnic.
Din sfinți, Avarie și Penurie ar putea deveni, însă, de-a dreptul zei, dumnezei - și atunci am ajunge să trăim (o facem deja!) în religia lui Avarie & Penurie.
Avarie nu înseamnă accident. Nu, invers: un accident fericit este că lucrurile au mers pînă acum, că mai merge, încă, ceva, sau că de fapt lucrurile (nu) merg, non-merg, non-funcționează în mod avariat, cu avaria și penuria incluse, ca avarie. Așa merg (aici) lucrurile: avariat și cu penurie, avaria devenind mod pozitiv de funcționare, iar penuria, resursă și combustibil. Funcționarea generală nu este împiedicată, stricată de accident, ci funcționează pe bază de accident, ca accident, cu accident inclus.
Așa funcționăm noi, din nou în avangarda umanității.
Avaria este de fapt reacția normală, un semn de revenire la normalitate: blocajul și inexistența.
Totul e de/pe avarie, începînd cu "elitele", în frunte cu cele politice, cu clasa politică devenită crasă politică.
Selecția lor e oricum, în mod normal(izat), (ca) de avarie: alegem ca și cum nu am avea ce alege, și întrebarea chiar e: avem? Sau mergem din accident (electoral) în accident (electoral)? Sau de fapt accidentul, Avaria & Penuria, constituie regimul (devenit) normal de funcționare? Als ob, i-am ales pe ăștia de avarie și de penurie, ca și cum nu ar exista alții. Există? Ei bine, dacă există unii cu adevărat buni, abia aceia constituie accidentul, abaterea de la normă. Norma e accidentul, Avaria & Penuria.
Căci dacă nu există noi de fapt, neavînd ce și de unde, nu alegem. Noi de fapt, sub acoperămîntul și acoperirea, în iluzia alegerilor, tragem la sorți, dar fără să știm.
Ar trebui s-o facem în cunoștință de cauză, explicit, declarat și, mai cu seamă, extins: tragerea politică la sorți nu are sens decît din întreaga societate, prin rotație.
Să nu mai băgăm, așadar, votul în urnă, ci să scoatem sorții din căciulă: pentru că asta facem de fapt.
Invers deci, să nu ne mai prefacem fals normali, cînd adevărata normalitate e accidentul inclus și penuria ca îngrășămînt.
Să procedăm legalizat, de jure, așa cum o facem deja de facto: ca de avarie. Pentru că sîntem în avarie politică, iar boala nu face decît să se generalizeze de jur-împrejur.
Să devenim conștienți de realitatea de fapt, și să o practicăm ca atare.
Ce-ar fi? Cum ar fi dacă ne-am recunoaște minciuna pe post de adevăr și, adoptînd-o ca adevăr, am înceta să ne mai mințim, intim și colectiv?
Piruetă mentală, invers însă. Piruetă în loc de giruetă (în bătaia tuturor vînturilor).
Nu avem nimic de făcut, trebuie nu să facem, ci să nu mai facem.
Revoluție pe loc. Deocamdată, deloc. Lucrurile înseși continuă în regim de normalitate als ob.
Din sfinți, Avarie și Penurie ar putea deveni, însă, de-a dreptul zei, dumnezei - și atunci am ajunge să trăim (o facem deja!) în religia lui Avarie & Penurie.
Avarie nu înseamnă accident. Nu, invers: un accident fericit este că lucrurile au mers pînă acum, că mai merge, încă, ceva, sau că de fapt lucrurile (nu) merg, non-merg, non-funcționează în mod avariat, cu avaria și penuria incluse, ca avarie. Așa merg (aici) lucrurile: avariat și cu penurie, avaria devenind mod pozitiv de funcționare, iar penuria, resursă și combustibil. Funcționarea generală nu este împiedicată, stricată de accident, ci funcționează pe bază de accident, ca accident, cu accident inclus.
Așa funcționăm noi, din nou în avangarda umanității.
Avaria este de fapt reacția normală, un semn de revenire la normalitate: blocajul și inexistența.
Totul e de/pe avarie, începînd cu "elitele", în frunte cu cele politice, cu clasa politică devenită crasă politică.
Selecția lor e oricum, în mod normal(izat), (ca) de avarie: alegem ca și cum nu am avea ce alege, și întrebarea chiar e: avem? Sau mergem din accident (electoral) în accident (electoral)? Sau de fapt accidentul, Avaria & Penuria, constituie regimul (devenit) normal de funcționare? Als ob, i-am ales pe ăștia de avarie și de penurie, ca și cum nu ar exista alții. Există? Ei bine, dacă există unii cu adevărat buni, abia aceia constituie accidentul, abaterea de la normă. Norma e accidentul, Avaria & Penuria.
Căci dacă nu există noi de fapt, neavînd ce și de unde, nu alegem. Noi de fapt, sub acoperămîntul și acoperirea, în iluzia alegerilor, tragem la sorți, dar fără să știm.
Ar trebui s-o facem în cunoștință de cauză, explicit, declarat și, mai cu seamă, extins: tragerea politică la sorți nu are sens decît din întreaga societate, prin rotație.
Să nu mai băgăm, așadar, votul în urnă, ci să scoatem sorții din căciulă: pentru că asta facem de fapt.
Invers deci, să nu ne mai prefacem fals normali, cînd adevărata normalitate e accidentul inclus și penuria ca îngrășămînt.
Să procedăm legalizat, de jure, așa cum o facem deja de facto: ca de avarie. Pentru că sîntem în avarie politică, iar boala nu face decît să se generalizeze de jur-împrejur.
Să devenim conștienți de realitatea de fapt, și să o practicăm ca atare.
Ce-ar fi? Cum ar fi dacă ne-am recunoaște minciuna pe post de adevăr și, adoptînd-o ca adevăr, am înceta să ne mai mințim, intim și colectiv?
Piruetă mentală, invers însă. Piruetă în loc de giruetă (în bătaia tuturor vînturilor).
Nu avem nimic de făcut, trebuie nu să facem, ci să nu mai facem.
Revoluție pe loc. Deocamdată, deloc. Lucrurile înseși continuă în regim de normalitate als ob.