Dar cine este ORLAN? În același timp o figură istorică și o artistă în plină activitate și devenire. Iată o "știre" de anul acesta desprea ea, mai exact despre actualitatea ei istorică:
"În 1977, ORLAN provoacă un scandal în cadrul Tîrgului internațional de artă de la Paris prin performanța sa Le Baiser de l'Artiste [Sărutul Artistei / Artistului]. Pentru cinci franci, vizitatorii și vizitatoarele pot obține un sărut din partea artistei sau pot aprinde o lumînare. ORLAN introduce, astfel, prostituția în cadrul evenimentului [o introduce sau doar îi dezvăluie existența?], adresînd în același timp o acerbă critică la adresa Bisericii, care promite iertarea tuturor păcatelor în schimbul banilor" (etichetă din expoziția Une avant-garde féministe. Photographies et performances des années 1970 de la collection Verbund, Vienne [O avangardă feministă. Fotografiii și performanțe din anii 1970 din colecția Verbund, Viena], prezentată în cadrul festivalului anual Rencontres de la photographie, Arles, 2022).
ORLAN lucrează cu corpul și cu imaginea, provocînd adevărul pentru a ne putea, toți, confrunta cu el. De fapt, ea lucrează asupra corpului și în imagine. Arătînd (monstrînd, de-monstrînd), plastic-sacrificial, că cele două sînt inseparabile, că trupul este deja imagine, și că prin imagine putem acționa asupra propriului trup - și, prin el, etic (în sensul, mai întîi, al lui Spinoza, apoi, al lui Foucault), asupra sufletului, minții, identității, personalității, individualității, tot atîtea concepte vagi, bătute de vînt și pe dinafară, dar mai cu seamă pe dinăuntru, la a căror umplere muncim tot timpul, cu a căror îm-plinire ne ocupăm, chinuți, toată viața. Individual și colectiv. Ca persoane și ca popoare.
De bucurie că o voi revedea, cu ocazia celei de-a doua veniri a lui ORLAN în România, de data aceasta la București, redau mai jos ce am spus cu ocazia primei ei veniri, de anul trecut, de la Cluj.
An-estezia, Carne și Corp. Un poem teoricritic pentru ORLAN
La începutul lunii octombrie 2021 am întîlnit-o pe legendara ORLAN la Cluj, cu ocazia deschiderii primei sale expoziții din România, Les films de Sainte-Orlan (5 octombrie-17 noiembrie, curator: Horea Avram, producător: Florin Ștefan) la Centrul de Interes. Încercînd să mă pregătesc, să mă "documentez" (suplimentar) pentru această întîlnire, mi-am comandat cartea ei Strip-tease. Tout sur mai vie, tout sur mon art (Gallimard, 2021): scriitura ei directă, asertivă, prelungind parcă acțiunea direct în pagină. Viață-statement. Viață-manifest și viață manifestă, manifestare a vieții în fiecare act și secundă, bătaie a vieții. Viață dublată, consolidată de trăirea ei conștientă, progresivă și "progresistă", viață-artă.
Tocmai de aceea, prima mea notație - privesc acum, imediat retrospectiv, în carnet - în vederea întîlnirii cu ORLAN de la Cluj și a discuțiilor pe marginea expoziției ei de aici, este constituită dintr-un singur cuvînt: sacrificiu. Mai multe corpuri, niciun corp (potrivit structurii "butadei" doar aparent repetitive, redundante, a lui Jacques Derrida, din seminarul despre secret și responsabilitate la care, cîndva, am asistat, seminar încă needitat, "plus de secret, plus de secret" - cu cît mai mult secret, cu atît mai puțin secret). Impersonalizare prin supra-individualizare. Dar nu oare tocmai asta caracterizează, în sens deopotrivă acut și cronic, cronic de acut, epoca noastră, epoca în care sîntem, epoca așa cum o facem: impersonalizarea prin căutarea maximei diferențieri, individualizări, sau, altfel spus, "hiperindividualizarea de masă" (potrivit, dacă îmi aduc bine aminte, lui Joseph Schumpeter, preluat prin Peter Sloterdijk).
Deci (pregătirea altei întrebări pe care aveam să i-o adresez lui ORLAN): de ce teama hiper-actuală, conspiraționistă, a unor oameni, a unei părți a societăților care alcăruiesc, astăzi, umanitatea, de a se vaccina pentru a nu le fi modificat corpul?
Și imediat, de aici, gîndul zburînd (planat) la Artaud: opoziția salvatoare (dar fără mîntuire, nu de mîntuială) dintre organism și corpul fără organe, neorganizat în/pe organe, după care înapoi la ORLAN, dezorganizare prin multiplicare (a corpului), corpul-imagine, inerenta, pentru epoca actuală, devenire-imagini (la plural) a tuturor corpurilor. Și, deja, mijirea întrebării cu privire la ceea ce aș numi una dintre principalele manifestări ale disonanțe cognitive a actualității: de ce pe de o parte ne multiplicăm ca imagine, serial, corpurile, dar pe de altă parte ne temem să nu ne fie cumva afectate, modificate, corpurile, printr-un vaccin salvator, de exemplu? ORLAN tocmai asta face: practică în mod conștient și manifest, ca manifest, ceea ce trăim cu toții în mod pasiv, inerțial, dublează (intensifică) viața cu afirmarea ea: își asumă și provoacă epoca, actualul, contemporanul. Nu degeaba, în încheierea primei declarații de prezentare din expoziția-întîlnire de la Cluj, l-a citat pe Nietzsche.
În continuare: corp-carne versus corp-imagine. E vreo deosebire, sau oare, cumva (mijește gîndul), ORLAN ne inițiază tocmai în înțelegerea faptului absolut contemporan potrivit căruia imaginea este carnea corpului, care ne multiplică (warholian) corpurile.
De unde întrebarea, esențială pe alt plan, privitoare la raportul artei cu epoca, a artei- ORLAN cu epoca sa, a noastră.
Și, deja, o primă concluzie în ceea ce privește indicatorul-ORLAN, revelatorul-ORLAN, simptomul-ORLAN cu privire la epocă (artistul ca simptom clinic sacrificial, ca auto-document de epocă: să nu uit să dezvolt): raportul vital cu moartea. Carnea este materia vie, singura noastră materie vie cu care (ne) putem construi. Carnea, nu corpul. Viul e plastic, principala, esențiala caracteristică a viului, a materiei vii, a materiei pe baza căreia putem trăi (conștient, afirmativ, programatic, performativ, ORLANian) viul este plasticitatea pe care ORLAN, doar aparent distructiv, nihilist (în continuitate asumată cu un anumit Nietzsche) nu încetează să o afirme, cu care nu încetează să lucreze. Viul este esențialmente plastic, iar modelarea lui perpetuă este viața cu adevărat trăită. Pozitiv, afirmativ, dublat, intensificat trăită.
Și de aici nu pot să nu revin intempestiv la raportul lui ORLAN (sau mai degrabă: al ORLANei?), al artei-ORLAN, cu epoca, cu ceea ce suprem, inevitabil, revelator cacofonic numim, în limba română, epoca contemporană. Preluînd titlul unei expoziții de acum cîțiva ani curatoriate de un tînăr artist, titlu care la momentul respectiv mi-a provocat o anumită iritare, dar căruia azi îi găsesc, iată, o neașteptată, dar eclatantă confirmare, adecvare, ORLAN mi se pare artistul super-contemporan prin excelență, o eroină a super-contemporaneității artei contemporane în raport cu epoca contemporană. ORLAN provoacă, stabilește asemenea unui arc electric un raport extrem de problematic, adică de discutat, în același timp descriptiv (de constatare) și performativ (de provocare prin simulare) cu epoca în care trăim. Și asta la un nivel, sau potrivit unui ritm, unei temporalități deoptrivă acute și cronice: clinice, dar pozitiv clinice, altfel spus ca posibilitate de intervenție "plastică", de "chirurgie estetică" - an-estezic însă, fără anestezie. Sacrificial-clinice așadar, prin care, altfel spus, artistul însuși/artista însăși, în carnea sa, ca un ecou îndepărtat al anticului Diogene, se modelează ca simptom-document al epocii, pe care astfel și-o apropriază confundîndu-se cu ea, pentru ca, prin intermediul sinelui astfel "plastifiat", permanent re-modelat, să poate să acționeze critic, clinic, asupra propriei epoci. Asta (mi se pare că) face ORLAN.
Așa cum apare el în întreaga sa operă-viață, și așa cum (fatalmente incomplet, selectiv, dar foarte precis și "pe viu", grație și prezenței în carne, oase și alte implanturi și intervenții "plastice" și "estetice", a artistei înseși), publicul românesc și-a putut da seama vizitînd expoziția Les films de Sainte-Orlan (5 octombrie-17 noiembrie, curator: Horea Avram, producător: Florin Ștefan) de la Centrul de Interes din Cluj, raportul super-contemporan cu epoca al artei-ORLAN este obligatoriu bifurcat, actualitatea artei-ORLAN este inevitabil contradictorie, altfdel spus în perfect (dez)acord cu disonanța existențial-cognitivă fundamentală, centrală a epocii: 1) pe de o parte, corp-carne-imagine-plasticitate, chirurgie estetică, intervenție plastică în plasticitatea istorică a viului, ideologia "realizării de sine" și a transformării canonice, normative a corpurilor, ecou al dandysmului, al corpului-operă de artă, dar și al "stilizării existențiale" relevate de ultimul Foucault, și, pe de altă parte, contradictoriu, 2) teama (deja evocată) de dezorganizarea corpului, Covid 19, Artaud, Deleuze, corpul fără organe.
ORLAN rezolvă această contradicție nu evacuînd-o, ci, tocmai, înfruntînd-o, asumînd-o, practicînd-o, multiplicînd-o și modulînd-o la infinit, la cît mai multe niveluri și din cît mai multe poziții, situații.
Artist dublu profetic, al unei epoci care nu încetează să vină.
Și trec astfel la FILM, la ce face ORLAN cu filmul. În primul rînd, în videourile sale, faptul că figura, propria figură, este tratată ca fundal: individualizarea este, prin urmare, tratată ca materie, ca substanță. Limba română nu posedă dubletul, atît de profund, al francezei (are, în schimb, altele), acela dintre carnea ca chair (umană, creștină: supusă simultan păcatului și salvării) și carnea ca viande (animală: sacrificială, de sacrificat, ca la Francis Bacon, de abătut industrial în abatoare), conform căreia umanul ar putea fi definit ca chair hrănită cu viande, potrivit așa-numitului, de către același Derrida (care, ca revenant, nu încetează să revină), carnofalogocentrism. Umanul este viande "transsubstanțiată" ca chair. Tocmai asta arată, manifestă, provoacă ORLAN, inclusiv în filmele sale, în lucrul său cu filmul, în lucrarea sa asupra filmului, care materie-expresie privilegiată a epocii.
Or, marele secret greu (și etic, normativ, și "tehnic", descriptiv) de mărturisit al artei, pe care și ORLAN, arta-ORLAN, ni-l detonează în față, este, într-o formulare adecvată situației-ORLAN a artei (contemporane), că pentru a putea intra în imagine, și pentru a putea opera plastic asupra materiei vii, trebuie - sacrificial - să devii tu însuți (însăți) imagine, adică să te expui și să te supui de-substanțierii și multiplicării. Expunerea de sine ca regim al (provocării) adevărului aduce (din nou) aminte de cinicul Diogene, în analiza lui Michel Foucault din Curajul adevărului. Dar și de Fernando Pessoa, cu heteronimii săi întemeietori pentru modernitate: artistul trebuie să se multiplice și să se delege în imanența plasticității materiei vii, a cărnii deopotrivă a corpului și a epocii, devenind un meta-creator (în gnoze i s-ar fi spus Divinul apofatic nenumit de deasupra Demiurgului eficient pus la lucru), un creator de creatori, de artiști "delegați" și "incluși" în lucrare, în operă, tocmai pentru ca aceasta să poată fi efectuată în mod efectiv. Numai așa poate să el să lucreze, să intervină eficient, autentic, veritabil.
Or, pe de altă parte, referitor la creația orlaniană de afișe pentru filme imaginare, care nu există, pe lîngă faptul că aceste afișe sînt niște hărți, niște diagrame și niște tablouri clinice ale actualității, ca ficțiune a ficțiunii, ca redublare a ficționalității realității înseși, ele relevă un fapt simplu: faptul că filmul este în sine ceva ce nu există. Este vorba, deci, de o deconstrucție pozitivă, creatoare a filmului. Mult mai complexă și mai subtilă decît poate părea.
Revin, reiau, pentru a mă pregăti de încheiere. Arta-ORLAN ne dezvăluie următorul fapt, care devine, astfel, principiu: CARNEA, disociată post-creștin (care a și inventat-o, cf. Michel Foucault, Les Aveux de la chair) de CORP, este punctul tactic de intervenție, de răsucire, de torsiune, de inversare, de răsturnare prin care supunerea la normativitea modelor devine, sacrificial, libertate performativă. Aici intervine și sprijinindu-se pe acest punct operează ORLAN.
Care, în context pandemic anti-vaccinist, aduce un suprem elogiu medicinei, altfel spus intervențiilor "artificiale" ale științei asupra corpului "natural" prin intermediul plasticității cărnii. "Detest durerea" și, evident, urăsc moartea, este strigătul de viață, creator, al lui ORLAN, al stării ORLAN a intervenției, prin artă, în contemporan, asupra contemporanului.
Fără anestezie. An-estezic.
