Eu nu înțeleg zbaterile repetate, constant reluate, legate de așa-numită reformă a învățămîntului (românesc). Mi se par în zadar și fără sens. De ce? Să mă explic.
Pur și simplu pentru că lumea s-a schimbat și lumea actuală pur și simplu nu mai vrea să învețe. Ideea însăși de învățare, învățătură, deci, instituționalizat, formalizat, reglementat vorbind, învățămînt a dispărut. Nici măcar nu se poate spune că s-a transformat. Nu: pur și simplu a dispărut, a murit.
Nimeni nu mai vrea să învețe pentru că nimeni nu mai înțelege de ce ar trebui să învățăm.
Școala a dispărut. O moarte sigură și certă: școala. Adică însăși ideea de educație, de formare.
Azi există training (de unde și transformarea vestimentației publice, tot mai lejere, sport - purtată mai cu seamă de ne-sportivi: treninguri și adidași, să putem înfuleca comod, fără să ne "strîngă", să ne jeneze ceva, fake food de la fast food), workshop-uri, modelare, formare, realizare de sine etc. - educația bazată pe o transcendență a autorității a dispărut, a murit odată cu epoca - adică, în primul rînd, cu ideea de autoritate.
Deci școala ca atare e respinsă. Și nu poți reforma un mort.
Dar mai este ceva, poate mai greu de observat: școala a murit și de atîta reformă (imposibilă); tocmai imposibila obstinare de a reforma școala moartă i-a dat școlii lovitura de grație.
Pentru că - repet, reiau - ideea de școală, de educare, este legată de ideea de bază care este aceea de autoritate, la rîndul ei dependentă de aceea de transcendență. Morți în lanț, ca pe puținele, inexistentele autostrăzi ale României. Oamenii refuză să se mai lase, în general, învățați ceva, orice: de la conduita personală la condusul mașinii.
Cum să mai fie nevoie de formare, de educare, cînd toată ziua ni se spune să fim "autentici", adică să fim, mai exact să rămînem așa cum sîntem, "naturali"? Cum să mai acceptăm autoritatea (în sine) pedagogică cînd am crescut încurajați, adică flatați doar pentru piață, să ne cultivăm doar dorințele, poftele, instinctele, i-mediatul, "spontanul" etc.? Cum să mai vrei să fii educat, adică adus la alt stadiu, cînd ni se spune neîncetat că sîntem natural buni, adică buni așa cum sîntem, și cînd mașina-mediu judecă în locul nostru? Cînd regimurile politice înseși - unificat liberale, dincolo (sau dincoace) de dreapta/stînga - tocmai pe această bună-naturalețe anti-melioristă se bazează? Cînd am fost dezarmați de ideea de a ne înarma, dota, înzestra, adică de a deveni mai buni, mai tari, mai robuști - autonomi, adevărați indivizi?
Or, o altă idee mai puțin evidentă este aceea potrivit căreia cu această realitate nu ne putem, ba chiar este periculos să ne batem. Autoritatea (și odată cu ea ideea de educație) s-a prăbușit pentru că nu i s-a recunoscut, pentru că i-a fost ascunsă lipsa de fundament și, totuși, utilitatea pur funcțională, pragmatică: este nevoie de autoritate în sine, autoritatea nu are nevoie de fundament ca să fie nevoie de ea. Autoritatea e funcțional, educațional, pedagogic utilă. Politic utilă, adică politic periculoasă. Strict formatoare. Nu avem nevoie de fundamentare în urmă (idioțenia acelui "înapoi la argument"), înapoi, regresiv, retro, fundamentarea e în beneficiarul-utilizator. Autoritatea, educația, școala au murit în lanț nu doar, și nu în primul rînd, cum se tînguie resentimentar conservatorii, din cauza "progresismului", adică a relativismului, ci din pricina minciunii metafizice și a falsei, ideologicei idei de fundament și întemeiere înapoi, înainte, în urmă, dedesubt. Cei care plîng, azi, moartea autorității și a școlii sînt, de fapt, cei care, primii, au lăsat-o în aer concepînd greșit, pe dos, ideea de întemeiere și fundament. Lacrimile lor sînt lacrimi de crocodil prădător rămas fără pradă tocmai din pricina propriului nesaț.
Conform schemei atît de simple, dar banal recurente, în baza evidenței căreia am scris pînă acum două cărți (Contracriza, 2011, și Pandemiocrația, 2020), schema nu este duală, ci triadică: avem Criza, apoi măsurite de Anti-Criză și, în sfîrșit, propun eu, Contra-Criza.
În cazul școlii, cum spuneam deja, obstinația oarbă de a o reforma, altfel spus măsurile de Anti-Criza școlii, au fost și continuă să fie, radicalizat, complice cu Criza școlii, ceea ce, cum spuneam, a ucis complet mortul istoric care e școala.
Reiau, repet, fixez (pedagogic): criza școlii a un epifenomen al crizei autorității și al liberalismului "naturalist", potrivit căruia indivizii sînt "buni de la natură", natural buni.
Criza școlii e irezolvabilă, iar anti-criza nu face decît să o distrugă definitiv. Reforma care tot caută să adapteze școala unei societăți care exclude însăși ideea de educație nu face decît să distrugă și ce mai rămăsese din școală.
Dar ar fi, în sfîrșit, o greșeală (o eroare de judecată și o greșeală politică) să credem că această obstinare de a reforma școala e o greșeală. Nu, e o politică, dar, ca toate politicile, bifurcată: școala este ucisă cu bună știință, pentru ca din materia umană (de fapt, în intervalul vid, potențialitate și plasticitate pură, dintre ideea abstractă, pur juridică, de "subiect de drept", și umanul ca "resursă umană", deci ca pur material uman) să dispară ideea de educare, de formare, rămînînd numai aceea de maleabilitate, de elasticitate, de flexibilitate deschisă, în curs, permanent disponibilă, neîncheiată: nu evoluție între forme, ci prelungire și permanentizare a informului și a aformului - contra înseși ideii de formă, de procesualitate evolutivă inter-formală. Educația "formală" este respinsă ca forte. Or, școala e "reformată" pentru a nega însăși ideea de formă, pentru impunerea soft-ului a-formal și in-formal, adică a moliciunii, a curgerii, a lichidității slab vîscoase. Educația lucra tare, dur, pentru a întări. "Școala" nouă este reformată pentru a încuraja moalele, maleabilul, flexibilul, lejerul: de asta are nevoie politica lumii actuale.
Or, reacția la moalele global-neoliberal nu poate fi revenirea la "tarele" regresiv, naționalist, identitar etc., "tare" care nu e decît rigiditate, rigor mortis. Aici este una dintre marile capcane ale lumii contemporane.
Analiza continuă.
Pur și simplu pentru că lumea s-a schimbat și lumea actuală pur și simplu nu mai vrea să învețe. Ideea însăși de învățare, învățătură, deci, instituționalizat, formalizat, reglementat vorbind, învățămînt a dispărut. Nici măcar nu se poate spune că s-a transformat. Nu: pur și simplu a dispărut, a murit.
Nimeni nu mai vrea să învețe pentru că nimeni nu mai înțelege de ce ar trebui să învățăm.
Școala a dispărut. O moarte sigură și certă: școala. Adică însăși ideea de educație, de formare.
Azi există training (de unde și transformarea vestimentației publice, tot mai lejere, sport - purtată mai cu seamă de ne-sportivi: treninguri și adidași, să putem înfuleca comod, fără să ne "strîngă", să ne jeneze ceva, fake food de la fast food), workshop-uri, modelare, formare, realizare de sine etc. - educația bazată pe o transcendență a autorității a dispărut, a murit odată cu epoca - adică, în primul rînd, cu ideea de autoritate.
Deci școala ca atare e respinsă. Și nu poți reforma un mort.
Dar mai este ceva, poate mai greu de observat: școala a murit și de atîta reformă (imposibilă); tocmai imposibila obstinare de a reforma școala moartă i-a dat școlii lovitura de grație.
Pentru că - repet, reiau - ideea de școală, de educare, este legată de ideea de bază care este aceea de autoritate, la rîndul ei dependentă de aceea de transcendență. Morți în lanț, ca pe puținele, inexistentele autostrăzi ale României. Oamenii refuză să se mai lase, în general, învățați ceva, orice: de la conduita personală la condusul mașinii.
Cum să mai fie nevoie de formare, de educare, cînd toată ziua ni se spune să fim "autentici", adică să fim, mai exact să rămînem așa cum sîntem, "naturali"? Cum să mai acceptăm autoritatea (în sine) pedagogică cînd am crescut încurajați, adică flatați doar pentru piață, să ne cultivăm doar dorințele, poftele, instinctele, i-mediatul, "spontanul" etc.? Cum să mai vrei să fii educat, adică adus la alt stadiu, cînd ni se spune neîncetat că sîntem natural buni, adică buni așa cum sîntem, și cînd mașina-mediu judecă în locul nostru? Cînd regimurile politice înseși - unificat liberale, dincolo (sau dincoace) de dreapta/stînga - tocmai pe această bună-naturalețe anti-melioristă se bazează? Cînd am fost dezarmați de ideea de a ne înarma, dota, înzestra, adică de a deveni mai buni, mai tari, mai robuști - autonomi, adevărați indivizi?
Or, o altă idee mai puțin evidentă este aceea potrivit căreia cu această realitate nu ne putem, ba chiar este periculos să ne batem. Autoritatea (și odată cu ea ideea de educație) s-a prăbușit pentru că nu i s-a recunoscut, pentru că i-a fost ascunsă lipsa de fundament și, totuși, utilitatea pur funcțională, pragmatică: este nevoie de autoritate în sine, autoritatea nu are nevoie de fundament ca să fie nevoie de ea. Autoritatea e funcțional, educațional, pedagogic utilă. Politic utilă, adică politic periculoasă. Strict formatoare. Nu avem nevoie de fundamentare în urmă (idioțenia acelui "înapoi la argument"), înapoi, regresiv, retro, fundamentarea e în beneficiarul-utilizator. Autoritatea, educația, școala au murit în lanț nu doar, și nu în primul rînd, cum se tînguie resentimentar conservatorii, din cauza "progresismului", adică a relativismului, ci din pricina minciunii metafizice și a falsei, ideologicei idei de fundament și întemeiere înapoi, înainte, în urmă, dedesubt. Cei care plîng, azi, moartea autorității și a școlii sînt, de fapt, cei care, primii, au lăsat-o în aer concepînd greșit, pe dos, ideea de întemeiere și fundament. Lacrimile lor sînt lacrimi de crocodil prădător rămas fără pradă tocmai din pricina propriului nesaț.
Conform schemei atît de simple, dar banal recurente, în baza evidenței căreia am scris pînă acum două cărți (Contracriza, 2011, și Pandemiocrația, 2020), schema nu este duală, ci triadică: avem Criza, apoi măsurite de Anti-Criză și, în sfîrșit, propun eu, Contra-Criza.
În cazul școlii, cum spuneam deja, obstinația oarbă de a o reforma, altfel spus măsurile de Anti-Criza școlii, au fost și continuă să fie, radicalizat, complice cu Criza școlii, ceea ce, cum spuneam, a ucis complet mortul istoric care e școala.
Reiau, repet, fixez (pedagogic): criza școlii a un epifenomen al crizei autorității și al liberalismului "naturalist", potrivit căruia indivizii sînt "buni de la natură", natural buni.
Criza școlii e irezolvabilă, iar anti-criza nu face decît să o distrugă definitiv. Reforma care tot caută să adapteze școala unei societăți care exclude însăși ideea de educație nu face decît să distrugă și ce mai rămăsese din școală.
Dar ar fi, în sfîrșit, o greșeală (o eroare de judecată și o greșeală politică) să credem că această obstinare de a reforma școala e o greșeală. Nu, e o politică, dar, ca toate politicile, bifurcată: școala este ucisă cu bună știință, pentru ca din materia umană (de fapt, în intervalul vid, potențialitate și plasticitate pură, dintre ideea abstractă, pur juridică, de "subiect de drept", și umanul ca "resursă umană", deci ca pur material uman) să dispară ideea de educare, de formare, rămînînd numai aceea de maleabilitate, de elasticitate, de flexibilitate deschisă, în curs, permanent disponibilă, neîncheiată: nu evoluție între forme, ci prelungire și permanentizare a informului și a aformului - contra înseși ideii de formă, de procesualitate evolutivă inter-formală. Educația "formală" este respinsă ca forte. Or, școala e "reformată" pentru a nega însăși ideea de formă, pentru impunerea soft-ului a-formal și in-formal, adică a moliciunii, a curgerii, a lichidității slab vîscoase. Educația lucra tare, dur, pentru a întări. "Școala" nouă este reformată pentru a încuraja moalele, maleabilul, flexibilul, lejerul: de asta are nevoie politica lumii actuale.
Or, reacția la moalele global-neoliberal nu poate fi revenirea la "tarele" regresiv, naționalist, identitar etc., "tare" care nu e decît rigiditate, rigor mortis. Aici este una dintre marile capcane ale lumii contemporane.
Analiza continuă.