Ce se întîmplă acum: bătălia de medii și captarea urmelor.
Toți lăsăm urme tot timpul. Iar ele sînt captate și folosite, întoarse împotriva noastră, aplicate nouă ca niște ultra-paradoxale norme singulare, norme ale singularități, absolut procesuale: algoritmi personali. Urmele ne urmăresc, sîntem nu numai urmați, ci urmăriți de propriile urme, nu putem scăpa de ele, adică nu le putem lăsa, tocmai, în urmă, constitui, tocmai, ca urme, ca semne ale noastre fără noi, după noi, în absența noastră, "suplemente", documente-monumente menite a ne ține, tocmai, locul, ba chiar mai mult, a ne preamări, a ne amplifica exact cînd dispărem, în lipsă (Derrida: logica "suplementului": completare, complement, dar ca substitut: esența fără de esență a tehnicii). A rămîne, a persevera, în locul nostru, ca loc al altora: adică ceea ce numim cultură, memorie, tradiție, "valori perene". În locul nostru, loc al altora, pentru alții: paradoxul urmelor.
Or, această dialectică, această sublimare, la fel ca în cazul dorinței și al satisfacerii ei imediate și, mai ales, date, "la cheie", fără invenție și căutare (definiția pieței), nu mai poate avea loc (Bernard Stiegler), este împiedicată să se producă și să acționeze umanizant: nu mai scăpăm de urmele noastre, acestea sînt lipite de noi, agregate, și nu mai sînt lăsate să se constituie ca fundamente sau chiar ca transcendentaluri istorice. Anulare a procesualității și a temporalizării, a istorizării.
Sacrificare a urmelor. Privare de urme prin supra-cultivarea lor.
(...)
Toți lăsăm urme tot timpul. Transpirăm urme, secretăm urme. Iar urmele pe de o parte lasă urme în noi, iar pe de altă parte sînt captate și folosite împotriva noastră, și pentru a nu mai ascunde în suflet sau ca suflet urmele urmelor, sînt desprinse de noi și re-aplicate nouă, le reificăm și ne tatuăm-îmbrăcăm cu ele: piele de urme, nu avem voie să le ascundem, să le tăinuim, să le criptăm înmormîntîndu-ne monumental în ele, să le zidim nu ca să ne întărească, să ne rigidizeze, ci, tocmai, ca să ne clatine și chiar ca să ne cutremure, să lucreze ca/în suflet (cărămida friabilă care să ne "miște" zidirea, clătinînd-o și chiar cutremurînd-o tocmai pentru ca aceasta să nu se dărîme).
Toți lăsăm urme tot timpul. Iar ele sînt captate și folosite, întoarse împotriva noastră, aplicate nouă ca niște ultra-paradoxale norme singulare, norme ale singularități, absolut procesuale: algoritmi personali. Urmele ne urmăresc, sîntem nu numai urmați, ci urmăriți de propriile urme, nu putem scăpa de ele, adică nu le putem lăsa, tocmai, în urmă, constitui, tocmai, ca urme, ca semne ale noastre fără noi, după noi, în absența noastră, "suplemente", documente-monumente menite a ne ține, tocmai, locul, ba chiar mai mult, a ne preamări, a ne amplifica exact cînd dispărem, în lipsă (Derrida: logica "suplementului": completare, complement, dar ca substitut: esența fără de esență a tehnicii). A rămîne, a persevera, în locul nostru, ca loc al altora: adică ceea ce numim cultură, memorie, tradiție, "valori perene". În locul nostru, loc al altora, pentru alții: paradoxul urmelor.
Or, această dialectică, această sublimare, la fel ca în cazul dorinței și al satisfacerii ei imediate și, mai ales, date, "la cheie", fără invenție și căutare (definiția pieței), nu mai poate avea loc (Bernard Stiegler), este împiedicată să se producă și să acționeze umanizant: nu mai scăpăm de urmele noastre, acestea sînt lipite de noi, agregate, și nu mai sînt lăsate să se constituie ca fundamente sau chiar ca transcendentaluri istorice. Anulare a procesualității și a temporalizării, a istorizării.
Sacrificare a urmelor. Privare de urme prin supra-cultivarea lor.
(...)
Toți lăsăm urme tot timpul. Transpirăm urme, secretăm urme. Iar urmele pe de o parte lasă urme în noi, iar pe de altă parte sînt captate și folosite împotriva noastră, și pentru a nu mai ascunde în suflet sau ca suflet urmele urmelor, sînt desprinse de noi și re-aplicate nouă, le reificăm și ne tatuăm-îmbrăcăm cu ele: piele de urme, nu avem voie să le ascundem, să le tăinuim, să le criptăm înmormîntîndu-ne monumental în ele, să le zidim nu ca să ne întărească, să ne rigidizeze, ci, tocmai, ca să ne clatine și chiar ca să ne cutremure, să lucreze ca/în suflet (cărămida friabilă care să ne "miște" zidirea, clătinînd-o și chiar cutremurînd-o tocmai pentru ca aceasta să nu se dărîme).