De veghe în lanul cu maci

Am o prietenă care îmi spune mereu, cu patimă aproape: Bianca, te rog, scrie ceva despre oameni fericiţi. Fă-i să aibă o viaţă frumoasă. Fă-i să zâmbească în final, ştiu că poţi.
Draga mea Diana, this one is for you.

- Pot trăi fără tine.
- Înţeleg. Şi acesta ar fi un motiv bun să pleci.
- Bun, nu. Suficient, da. Necesar, probabil.
Sunt doi, ştii. Doi, de partea aceasta. Încerc să le scriu istoria, vezi bine. Pornind de aici, unde concentrice. Încearcă să-ţi imaginezi că în egală măsură trecutul şi viitorul ar porni din acelaşi punct, s-ar propaga întâlnindu-se din nou, în din ce în ce mai multe puncte.

Ea, în faţa oglinzii, în baie. Nu-i frumoasă când plânge. Gura i se încreţeşte caraghios, faţa i se tumefiază uşor. Îşi trece încet degetele peste faţă, ca şi cum ar vrea să-şi dea pielea la o parte, să intre undeva dincolo, să-şi pipăie oasele. Numai ochii sunt cumplit de verzi şi tăioşi. Unde începe şi unde se termină o despărţire?

Sprijinit de uşa de la intrare, cu spatele, Ovidiu priveşte rosturile dintre plăcile de gresie. El a ales nuanţa. Anda a avut dreptate, odată uscat, chitul a căpătat o culoare albăstru-spălăcit. Acum observă că au apărut crăpăturile. A rezistat mai mult decât le-au spus muncitorii. Senzaţia de rece nu depăşeşte tălpile goale. Parcă nu sunt ale lui. Tot corpul, până la glezne, îi arde. Cine a plecat, el sau ea?
Se îndreaptă spre bucătărie. Un hol lung, cam cât o clipă, se târăşte ca un vierme sub paşii lui. A pregătit masa înainte de a pleca. E prea târziu să se gândească la asta. Şi îi e şi lene să o mai înţeleagă. De fapt, e mult mai simplu acum că trebuie doar să accepte. Sau nu. Ar putea chiar acum să se întoarcă, să o ia de după umeri şi să continue:
- Şi eu cred că pot trăi fără tine, Anda. Teribil, nu? Mi-am dat seama de chestia asta într-o dimineaţă, în timp ce mă bărbieream, şi am avut pentru o secundă impresia că în toată casa nu este nimeni în afară de mine, că nu ai fost niciodată aici, înţelegi?
Mâna ei pipăie muchia dezlipită a mesei, mai las-o, ştiu că am promis să iau fierul de călcat şi să încerc să o repar, las-o naibii măcar acum dar nu îşi spun nimic, ea continuă să tragă de fâşia subţire de pal. Ca un copil. Nu se mai privesc. Ca şi cum între ei ar fi pornit un vârtej, se feresc să facă vreun pas înăuntru.
- Şi? Fusesem vreodată?
- Nu. Eram teribil de gol, într-o cochilie goală. Prin urmare, liniştit.
- Adică erai nimic?
- Dar tu erai peste tot, de jur împrejur. Iar mie nu-mi păsa. Nici nu aveam nevoie de tine.
- Cool. Cine pe cine a înghiţit?
- Ştii, nu există replici perfecte. Am terminat de bărbierit, am ieşit din baie. Tu erai în bucătărie, cu părul aiurea ca în fiecare dimineaţă, în pijamaua ta caraghioasă şi cu şosete în picioare, aşteptai să scoţi pâinea din prăjitor. Ţi-am spus să laşi pâinea în jos, s-ar putea să se facă mai repede. Erai morocănoasă. Şi erai acolo. Alesesem asta amândoi şi atunci, ca în fiecare dimineaţă.
- Astăzi nu am mai prăjit pâinea. Dar e în toaster.
- Rămâi. Îmi place să-ţi ling degetele când te arzi încercând să scoţi feliile mai mici.
Degetele ei lungi, cu unghii tăiate scurt, rotund. Pielea străvezie, palidă, uscată. Nu se ating. Le simte gustul.
- Mi-au îngheţat picioarele. Îmi aduci te rog papucii albaştri? Mai avem lapte? Beau şi eu yoghi în dimineaţa asta. Crezi că ne vom supravieţui?
- Da. Da. Şi da. Absolut nu-ţi place.
- Astăzi îmi poţi răspunde şi aşa. Mai ales la ultima întrebare. Bine că nu am dus bagajele la uşă. M-aş fi simţit chiar ridicolă, n-aş fi avut încotro, ar fi trebuit să plec.
- Desigur. O să desfiinţez uşa.
- Şi tu de ce te-ai rezema când aş pleca?
- Hai să mâncăm mai bine, negociem deseară chestia cu uşa.

Sau mai înainte. Când a început să-şi adune cămăşile de pe umeraşe. Unele amestecate cu ale lui. Cât o enervează chestia asta. Dar tot ea le pune aşa, după ce le calcă. Niciodată nu are timp să le rearanjeze. A pus în bagaje cămaşa subţire, de in, pe care şi-a luat-o el din călătoria în Irlanda în iarnă. Verde? Ce bărbat eşti tu să porţi cămaşă verde? A purtat-o ostentativ câteva săptămâni la rând. A vrut să i-o sfâşie, să-i spună că s-a întâmplat ceva la spălat. Mai bine i-o iau eu acum, măcar ştiu că nu o mai poartă în lipsa mea. Niciodată n-am spus o chestie atât de aiurea ca atunci. Eu nu spun aiurisme de genul acesta. Ce bărbat eşti tu. Bărbatul meu. Chiar trebuie să plec. Dovada este chiar asta: îmi fac bagajele şi pot ieşi pe uşă.
Iese din cameră. Holul e mult prea scurt până la bucătărie. Pune apă în ibric pentru ceai. Scoate untul, brânza, mezelurile pe masă. Aşază o farfurie. Ar trebui să vină. Avionul a aterizat la 8.

Dincolo de uşă, Anda îşi ridică genţile care îi alunecă de pe umeri, îşi priveşte pantofii albi, uşor murdăriţi în vârf Cred că m-am călcat singură când am ieşit şi rămâne aşa. Ar trebui să lase mânerul unuia dintre trolere şi să se întoarcă. Să pună mâna pe clanţă, să intre şi să-i spună:
- Dar vreau să trăiesc cu tine. Mă plictisesc dimineaţa aşteptând să te trezeşti. Vreau să răsucesc viaţa asta pe toate părţile, împreună cu tine, până ameţim. Vreau să cădem laţi amândoi, unul în celălalt, ca într-un lan de maci. De maci, ca Dorothy. Nu vreau să găsesc drumul spre Kansas, ce prostie. Vreau să fiu ridicolă, de una singură şi alături de tine.
Dar ar fi un discurs mult prea lung. Iar ei îi este teamă de ridicol, în continuare. Doar că bagajele astea sunt mai grele decât şi-a închipuit. Şi poate că de partea cealaltă uşa e mai subţire, holul mai lung decât şi-a imaginat. Poate Ovidiu încă nu a plecat din noi.

- Te-ai întors.
- Aham. Mai ţii minte că mie nu-mi place cămaşa ta verde?
- Da.
- Ştii ceva? Chiar nu îmi place. Nu vrei să mi-o dai mie?
- Ba da. Ce-i cu bagajele astea? Şi ce-ai rămas aşa sprijinită de uşă?
- Nu le duci tu în casă? Le-ai lăsat când ai venit de la aeroport azi dimineaţă. Şi pune şi laptele în frigider, uitasem să iau, am fost acum. Sper că nu s-a răcit ceaiul.