Simfonia semnelor

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Adriana Săftoiu a absolvit în 1993 Facultatea de Litere a Universității București, secția română-spaniolă. Între 1993 și 1998, a lucrat ca jurnalist la agențiile de presă ROMPRES și Mediafax, iar din 1998 a intrat în politică, fiind pe rând secretar de stat, purtător de cuvânt al Guvernului, director de cabinet al ministrului transporturilor, Traian Băsescu (2000-2001) și director al biroului de presă al PD. În 2004, a fost aleasă deputat de București pe listele Alianței PNL-PD, poziție din care a demisionat când a fost numită în funcția de consilier prezidențial și purtător de cuvânt al Președintelui României Traian Băsescu, poziție din care a demisionat în 2007. În 2008, s-a înscris în PNL și a fost aleasă deputat, fiind membră în Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport a Camerei Deputaților. Și-a dat demisia în 2012 din Camera Deputaților, fiind singurul deputat PNL care a demisionat, în solidaritate cu cetățenii care protestau împotriva situației de atunci, cerând alegeri anticipate. În legislatura 2016-2020, a lucrat în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale. A publicat cărțile Vocile puterii (2007), Jurnal de campanie (2009) - ambele apărute la Editura Trei - și Cronică de Cotroceni (2015).

"Cu Simfonia semnelor, Adriana Săftoiu ne ia de mână și ne invită într-o cameră obscură: legați la ochi, pentru că nu știm aproape nimic despre semenii noștri surzi, și fără să auzim decât vocea autoarei care dă glas celor care vorbesc în limbajul semnelor. La început, o astfel de experiență poate părea neplăcută. Ai prefera să rămâi în lumea confortabilă în care îți imaginezi că auzi și vezi tot. Dacă, însă, îți faci curaj și intri, vei vedea cum, rând pe rând, defilează prin fața ta personaje afectate de surditate și, cu ele, poveștile lor, pe care autoarea, în anii petrecuți la Comisia pentru drepturile omului, meticulos le-a documentat. Nu descoperim doar cum arată lumea celor cu deficiențe de auz - cei "afectați de slăbiciunea statului", cum chirurgical, dar și poetic îi numește autoarea -, ci, odată ce intrăm în această lume, înțelegem și orbirea societății față de cei care nu sunt ca noi, nu vorbesc aceeași limbă și nu aud aceleași lucruri, în liniștea indiferentă care-i înconjoară." (Cecilia Ștefănescu)

"Îngăduit să-mi fie un calambur cât se poate de serios: Adriana Săftoiu e singurul politician român care n-a rămas surd la problemele surzilor. Ceea ce mi se pare admirabil e că nicio miză personală nu o mână în această bătălie desfășurată pe două fronturi: cel legal, în parlament, și cel al mentalităților, în viața de zi cu zi. O luptă de uzură, în care trebuie să te înarmezi cu răbdare. Parcurgând aceste pagini, cititorul se va trezi pendulând între rușine și admirație. Rușine, pentru indiferența de care-a dat până acum dovadă față de acest întreg univers al tăcerii, dar și admirație pentru nenumăratele exemple de surzi care-și poartă crucea nu doar cu grație, ci chiar cu mândrie. Sunt lecții de viață pentru noi toți: de multe ori suntem surzi și orbi la problemele altora pentru că suntem surzi și orbi la problemele personale." (Alin Fumurescu)


Mă intersectam cu ei la intrarea sau la ieșirea din tură. Lucram ca muncitor necalificat la secția de ascuțitori, Cooperativa meșteșugărească "Timiș", după ce ratasem intrarea din prima la Facultatea de Filologie din Timișoara.

Nu aveam prea multe cunoștințe despre noul loc de muncă. Ce e o roată de polizor, o rectificare de lame, controlul tehnic de calitate, ce înseamnă șef și subaltern. Decizia să mă angajez a fost a mea, în ciuda opoziției părinților, care și-ar fi dorit să stau acasă și să continui să mă pregătesc pentru examenul din anul următor. Spaima lor nu era că aș fi întrerupt pregătirea pentru examen, ci că voi da de bani și voi renunța la facultate. Nu am aflat chiar atunci de ce se împotriveau, dar mai târziu, când pericolul trecuse, adică după ce am intrat la facultate, mi-au spus cât de temători m-au privit tot anul acela în care am lucrat. Așteptau îngrijorați momentul când le voi spune: "Am banii mei, fac ce vreau". Când i-am întrebat cum de au avut asemenea temeri, singura lor explicație a fost: "Anturajul".

Eram colegă de muncă cu foarte mulți studenți de la Politehnică, secția seral, și ai mei se temeau de "îndrăgosteală". Lucrau aproape cu toții în tura de noapte. Ne-am împrietenit când am fost "pedepsită" de către șeful secției, un sârb agitat, pofticios de fete și care considera că ne făcea complimente lovindu-ne ca pe iepe peste fund. La prima tentativă de a mă "complimenta" reacția mea a fost neașteptată pentru el, dar mai mult pentru femeile din secție, care nu găseau nimic deplasat în faptul că mai glumește cu noi. Asta a încheiat nu doar prietenia cu șeful, ci și cu câteva dintre colege, care au hotărât că sunt o "ciudată". După ce am întrebat pe un ton suficient de ridicat, încât n-a fost nimeni care să nu mă audă, "Ce dracu' e asta?", uitându-mă arțăgos la stăpânul halei ascuțitoreselor, am fost înștiințată că voi lucra în tura de noapte. Nu a fost cel mai rău lucru. Seraliștii m-au învățat să nu mai "ard" lamele, să calibrez corect roata de polizor pentru lustruire. După două luni de la angajare, reușeam să-mi primesc chenzina întreagă. Până atunci, fusesem sancționată, pentru lamele-rebut, cu un sfert din suma care reprezenta leafa mea pe hârtie. Devenisem atât de pricepută în a rectifica lame, încât, cu trei luni înainte de a da examenul de admitere la Facultatea de Filologie, de data asta la Universitatea din București, fusesem promovată la serviciul CTC (controlul tehnic de calitate), spre amuzamentul colegilor mei seraliști, exprimat cu umor studențesc.

Ieșeam pe poartă dimineața, în jur de ora 6. Mergeam către casă, de cele mai multe ori pe jos, aproximativ 20 de minute, în pas alert. Tramvaiul era sufocant la ora aceea. Zona industrială forfotea de muncitori care ieșeau și intrau în schimburi, încât renunțam să iau tramvaiul pentru două stații.

Drumurile ni se încrucișau doar la poarta cooperativei. Îi priveam cu o curiozitate nedisimulată, aproape indecentă. Mă bazam pe faptul că ei nu mă văd. Orbii își făceau loc cu bastoanele albe printre noi, văzătorii, spre aripa alocată lor. Lucrau în hale separate, unde montau cutii de carton, puneau agrafe pentru păr pe suporturi de hârtie. Surzii dădeau din mâini, se salutau între ei gălăgios, cu sunete guturale pe care nu le descifram. Eram separați și îi priveam de la distanță în pauzele de masă. Păream două lumi diferite, cu granițe bine trasate.

Când ne intersectam, le acordam întâietate, cu o oarecare teamă să nu mă lovească cu bastonul, dar, cu siguranță, și cu un soi de neliniște față de o lume străină mie. Cum de nimeresc oamenii ăștia locul de muncă, intrarea în fabrică, fără să vadă? Și cum de știu surzii ce au de făcut fără să audă ce urlă șeful? Întrebări la care nu-mi amintesc să fi găsit vreun răspuns. Înregistram lumea din jurul meu așa cum era și nu căutam răspunsuri decât pentru lumea din care consideram că fac parte: văzători și auzitori.

Prima dată când un surd mi s-a adresat a fost în timpul uneia dintre pauzele de masă. Eram vreo trei muncitori în curtea interioară din spatele halei de ascuțitori. Un bărbat la vreo 40 de ani, pentru mine un "bătrân", s-a apropiat de noi și, cu un gest care sugera "mustață" și un sunet straniu, indescifrabil pentru mine, a întrebat de șeful de la ascuțitori. Sârbul pofticios avea mustață. S-a prins de întrebare unul dintre băieți și i-a arătat unde avea biroul cel căutat.
- Cum de ai înțeles ce vrea? l-am întrebat.
- Sunt bun la mimă.

Răspunsul a fost atât de sec, că a sunat ca o invitație la tăcere. Când am intrat înapoi la polizoare, mi-a spus celălalt coleg că băiatul care înțelesese ce întrebase surdul avea o soră surdă care lucra în "zona handicapaților".
- Nu îi place să vorbească despre asta, a avut un accident și a rămas surdă.
- Ce accident?
- Nu știu, nu îi place să vorbească despre asta.

Amintirile despre lumea care era la câțiva metri de mine nu au mai ieșit la suprafață ani întregi până în 2017, când îmi începeam mandatul de deputat și optasem pentru Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale.


În baza unui algoritm care respectă o cutumă parlamentară bine înrădăcinată, președinția revine automat grupului minorităților naționale din Camera Deputaților. Nu e rău, dar cred că s-ar putea mult mai bine. Am propus, la un moment dat, o reașezare, în sensul de a crea o comisie de sine stătătoare doar pe problematica drepturilor omului și o comisie separată, dedicată strict problemelor minorităților naționale. Nu prea am avut sorți de izbândă. Unul dintre contraargumente a fost de-a dreptul rizibil: nu mai avem spațiu pentru încă o comisie.

Veteranii Camerei Deputaților considerau Comisia locul unde nu se întâmplă mare lucru. Ședințele erau destul de rare, cu o ordine de zi anemică, doar câteva inițiative legislative mai deranjau liniștea. Pentru mine, cel puțin, modul în care era tratată Comisia spunea destul de multe despre rolul pe care îl avea în morfologia Camerei Deputaților. Partea logistică, tehnică, era la nivelul unei dependințe de subsol unde depozitezi ce nu îți e necesar. Nu exista niciun fel de aparatură audio, iar de transmis ședințele live pe site-ul Camerei Deputaților nici nu putea fi vorba. Adevărul e că de microfoane ca să te faci auzit nu prea era nevoie, la cât de înghesuită era sala Comisiei. Când se întâmpla să fim prezenți toți membrii, plus reprezentanți ai altor instituții, te frecai inevitabil de pereți sau de scaune ca să intri în sală.

La începutul mandatului, în decembrie 2016, eram 17 membri. Pe parcurs, unii colegi au renunțat și am rămas zece. Brusc, prin 2018, ne-am înmulțit cu vreo șase membri. Mi-am zis: ia uite, această comisie devine importantă. De fapt, ea ajunsese un fel de canal Dunăre-Marea Neagră unde erau trimiși "vinovații" să-și ispășească pedeapsa. Noii colegi, trimiși "forțat" de conducerea Camerei Deputaților, erau foști membri PSD care, fiindcă se declaraseră "neafiliați", au fost excluși din comisiile pentru care optaseră la începutul legislaturii și au fost surghiuniți. Deveneau, fără drept de apel, membri ai Comisiei pentru drepturile omului, deși nu aveau nicio apetență pentru un subiect atât de euristic. Erau "indezirabili" și au fost înmatriculați într-un loc "indezirabil", "insignifiant". Nu i-au trimis la Comisia de buget-finanțe, nici la juridic, nici la transporturi, la sănătate, la educație șamd, ci "la comisia aia care nu contează". Comisia pentru drepturile omului părea a fi un fel de batalion disciplinar!

După câteva ședințe care s-au desfășurat în nota instituită de ani întregi, le-am propus membrilor comisiei să ne adresăm respectuos, în scris, oficial - cum se cuvine în relațiile instituționale - președintelui Camerei Deputaților și să cerem extinderea ariei de competență. Scripta manent, verba volant. Mi-am susținut propunerea cu mult aplomb, poate exagerat de impetuos, dar eram total convinsă că are sens ce spuneam. Și am zis că nicio lege nu ar trebui să intre în plenul Parlamentului fără avizul acestei Comisii, chiar consultativ cum era. Nicio lege nu ar trebui votată dacă încalcă vreun drept al omului, consfințit prin Constituție și prin tratate pe care România le-a ratificat. Cu umor negru, un coleg liberal mărturisea: "Am zis că aleg și eu o comisie mai lejeră și, când am văzut-o pe Săftoiu acolo și câte intervenții făcea ca să cerem să ne vină legi la avizare, m-am lăsat păgubaș și am ales altă comisie". După câteva luni, ordinea de zi putea să cuprindă peste 40 de inițiative trimise spre avizare. Apoi activitatea a început să devină și mai consistentă. Am propus audierea unor miniștri, în baza sesizărilor pe care le primeam la Comisie, dar și ca urmare a autosesizărilor. Așa am ajuns să dezbatem evenimentele de la 10 august, într-o ședință deloc confortabilă, în prezența celui care a rămas în memoria publică drept "dirijorul în alb", colonelul de la jandarmerie, sau să discutăm despre încălcarea drepturilor persoanelor surde de a avea acces la permis de conducere, despre calitatea învățământului special pentru elevii din acest sistem sau despre situația persoanelor cu autism. Ședințele deveneau un loc de dezbatere cu cei care ne sesizau nerespectarea drepturilor și libertăților, față în față cu cei responsabili de garantarea respectării acestora, și nu doar un cadru de vot al inițiativelor legislative.

O perspectivă despre importanța drepturilor omului și libertăților cetățenești e cumva clarificată de Constituția noastră, care așază statul pe primul loc, superior ca importanță în raport cu omul și cu drepturile lui. Germania poate fi sursă de inspirație pentru o schimbare a ierarhiilor, ca țară care definește în primul articol al propriei Constituții că "Demnitatea umană este inviolabilă. Respectarea și protejarea acesteia reprezintă obligația tuturor autorităților statului", iar articolul 2 stipulează că "Drepturile fundamentale sunt obligatorii pentru puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească, ca drept aplicabil în mod nemijlocit". De abia după acestea stabilește caracterul statului. La noi, statul e pe primul loc conform primelor două alineate ale articolului 1^[i]

În primii doi ani de mandat am organizat lunar câte o dezbatere, în afara ședințelor uzuale ale Comisiei, pe temele minorităților, altele decât cele bazate pe apartenența la limbă. Și erau multe: surzi, orbi, cu dizabilități motorii, intelectuale, cu surdocecitate, cei care părăseau casele de protecție pentru minori, victimele violenței domestice, ale traficului de persoane, iar lista părea că nu se termină. Vorbitorii principali nu mai erau politicienii, ci persoanele care se confruntau direct cu o legislație precară, uneori alambicată, insuficientă ca să-i sprijine social, să-i ajute să aibă o viață autonomă. Participau ONG-uri care, de departe mult mai implicate decât statul, dezvoltau frecvent programe, proiecte pentru a căuta rezolvări la problemele acestor grupuri sociale, aflate la coada agendei publice. Pentru mine, dezbaterile au fost instrumentul cel mai eficient de a intra în contact direct cu oameni afectați de slăbiciunea statului, de indiferența camuflată adeseori în mult clamata trăsătură a neamului: toleranța. De fapt, oamenii aceștia doar de toleranță nu aveau nevoie. Asta dacă suntem de acord că toleranța nu e o calitate, când te raportezi la o persoană care are nevoie de sprijin. "Toleranța" de care se face caz este o atitudine sfidătoare, arogantă față de probleme care nu te vizează direct, un mod egoist de a ascunde incapacitatea de a-ți depăși confortul, propriile limite și prejudecăți. "Toleranții" autodeclarați au tot felul de certitudini de beton, știu ce e important, ce și cine e " normal". Cu rigla în mână, majoritarii stabilesc locul minoritarilor. Recunosc, această majoritate și regulile ei îmi dau fiori.


Rodica Bogdan și-a pierdut auzul la vârsta de 5 ani, în urma unei meningite tratate cu injecții cu streptomicină. I-a fost atins nervul auditiv și, treptat, a surzit. Este singura persoană surdă dintr-o familie cu trei fete și doi băieți.

Acum, la 50 de ani, consideră că ar fi putut să fie mai bună comunicarea în familie. "Nimeni nu avea timp să stea să-mi spună tot, când se vorbea în casă. La surzi nu este ca la auzitori, unde vorbești o dată și aude toată lumea. Dacă se întâmpla să vină cineva la noi, indiferent dacă erau rude sau prieteni, eram curioasă, o întrebam pe mama ce se vorbește. Mama îmi spunea că îmi va povesti după ce pleacă musafirii. Uneori îmi povestea, alteori nu, eu înțelegând între 50 și 60%."

Deși surdă, mergea la colindat și cânta cu ceilalți copii. "Când eram cu ei nu înțelegeam ce se vorbea decât dacă stăteau cu fața către mine, dar îmi plăcea să fim împreună. Eram un copil tare neastâmpărat și plin de energie, de multe ori mi se spunea că ar fi trebuit să fiu băiat."

Cu Rodica m-am înțeles extrem de ușor când ne-am cunoscut. Meritul a fost al ei, pentru că știa labiolectură și își folosea vocea. Singurul lucru pe care trebuia să-l fac era să vorbesc cu fața spre ea. "E un dar pentru mine și, în plus, este un lucru pe care ți-l însușești automat, din lipsă de auz. Te strădui să cauți să înțelegi ca să poți comunica și îți iese inevitabil. Folosesc aparat auditiv și citesc destul de bine de pe buze, iar asta mă ajută să pot înțelege aproape tot ce se vorbește. Dacă mă întorc cu spatele și o persoană vorbește, îi aud vocea, însă nu înțeleg mesajul." Am întrebat-o dacă mai are amintirea auzului. "Nu. De multe ori mă gândeam cum este să auzi cu ambele urechi. Am rămășițe auditive de doar 20% și aparatul auditiv mă mai ajută, însă chiar dacă mă concentrez, tot nu îmi este de folos."

Sentimentul pe care l-am avut după ce am cunoscut din ce în ce mai multe persoane surde a fost de rușine. O rușine greu de exprimat, dar pe care o simțeam ca pe un ac ce-mi perfora cu cerbicie cortexul. Îmi dădeam seama că în toată viața mea nu m-am simțit obligată să-i înțeleg. Nu exista o reciprocitate în comunicare. Eu, auzitor, eram partea resemnat-pasivă în procesul de comunicare, iar persoanei surde îi revenea tot efortul de a se face înțeleasă.

Labiolectura poate salva în mare măsură situația frustrantă dintre un surd și un auzitor, deși termenul mi se pare nepotrivit pentru ceea ce implică, respectiv: observație, deducție, intuiție. Prima dată când am întâlnit o persoană surdă care citea de pe buze am fost fascinată. O fascinație crispată. Aveam în fața mea o persoană care îmi privea fix buzele. Concentrarea privirii celui din fața mea pe chipul meu era cel puțin neobișnuită pentru mine. La început, mă simțeam ușor inconfortabil știindu-mi gura țintită cu atâta încordare. Apoi auzeam vocea, o voce velară, cețoasă, cu sunete care se rătăceau în propoziții parțial neinteligibile pentru o ureche needucată să perceapă glasul unei persoane surde. Efortul de comunicare era însă împărțit și mă simțeam astfel mult mai implicată decât atunci când eram nevoiți, și unul, și celălalt, să recurgem la interpret. Începeam să-mi depășesc propria limită când nu mai vedeam doar statutul lor medical, de persoane cu dizabilitate, ci întrezăream o întreagă perspectivă etnică, de comunitate cu o limbă aparte, cu sensibilitate și cu o cultură proprie.

Uneori ceea ce spuneam era înțeles greșit și, instinctiv, dădeam din mâini creând semne care mai mult îngreunau procesul. Tendința mea era să abandonez și să strig după ajutor.

Și mereu persoana surdă mă încuraja, cu o răbdare evident antrenată, să repet. Imaginea vizuală pentru suficient de multe cuvinte era similară și atunci pronunția lor trebuia să fie perfectă. "Măr-păr, fată-vată, pat-bat" au aceeași mișcare a buzelor și eventuala confuzie poate fi eliminată din înțelegerea contextului. Anumite sunete nu pot fi citite cu multă ușurință, cum sunt "c", "g", "h". Citirea de pe buze nu îl implică doar pe cel care o practică. Vorbitorul, pentru a ușura procesul, trebuie să pronunțe cuvintele clar, cu o ușoară tentă silabisită și cu o deschidere amplă a gurii. Expresia feței este ca o carte citită cu multă ușurință de persoana surdă. Lipsa auzului este compensată de capacitatea perceperii celor mai greu sesizabile stări pentru un auzitor. Îți privesc fața și îți știu starea înainte să o exprimi prin cuvinte. Să-i spui unui surd doar din complezență că te bucuri să-l vezi, forțându-ți mușchii feței într-un rictus zâmbitor, e un act complet inutil.

Cu toate că are voce și vorbește corect, Rodica era poreclită "muta". Primii trei ani de învățământ i-a făcut în localitatea în care s-a născut. "În clasă îmi era greu să înțeleg, luam note mari doar la scris, deoarece aveam un scris frumos. Mama a fost cea care s-a luptat să fiu primită la o școală specială." Într-un final, în clasa a IV-a, a fost înscrisă la școala specială de hipoacuzici din București. Începutul a fost greoi. "În primele ore nu am priceput prea multe, apoi, după ce profesorii s-au ocupat mai îndeaproape de mine, am început să înțeleg. Am făcut progrese după o mulțime de ore de dezvoltarea vorbirii, așa cum se numea atunci. Plângeam, voiam să merg afară să mă joc cu ceilalți colegi, dar de cele mai multe ori rămâneam cu profesoara de limba română să exersez. Eram pusă să citesc poezii pe care nu le înțelegeam și nu puteam pleca din cabinetul respectiv până nu pricepeam sensul poeziei. După-amiaza, la meditații, aveam pedagogi care se ocupau de noi și ne puneau pe fiecare să prezentăm ce înțelegem. Marele merit pentru ceea ce sunt se datorează profesoarei de limba română, care ne era și dirigintă și care ne explica totul foarte clar și repeta până înțelegeam. Eram în clasă paisprezece elevi, iar șapte concuram pentru premiul întâi. Un rol important în educația noastră l-a avut și pedagogul cu care ne făceam temele după-masă și tot el ne asculta și ne verifica. Astăzi, nu pot decât să le spun «sărut-mâna!»"

În legătură cu implantul cohlear, Rodica are reticențe. "Personal, din experiențele pe care le am din contactul cu persoanele cu implant cohlear, pot să afirm că nu toți surzii tolerează implantul. În primul rând, dacă un copil surd este implantat, iar el are părinți surzi, acel copil este pierdut, deoarece când ai decis să pui implant copilului, trebuie lucrat foarte mult cu el ca să înțeleagă ce se vorbește. Este vorba despre exercițiu auditiv." Rezultatele diferă de la caz la caz. "Avem un prieten care a avut un implant și înțelege foarte bine ce se vorbește. A vrut să se înscrie la medicină. Nu a fost primit pentru că nu auzea suficient de bine și s-a înscris la o altă facultate. Totuși, visul lui a rămas medicina, așa că și-a pus al doilea implant și acum este student la medicină în anul IV (...) O altă persoană surdă care și-a pus implant nu l-a putut tolera, fiindcă din doi în doi ani făcea infecție. Acum nu mai are implant, l-a scos și nici nu mai aude deloc, deși înainte de implant auzea câte ceva."

Rodica spune că pe surzii nativi, dacă nu au niciun pic de auz, aparatele auditive îi derutează. A făcut acest experiment cu soțul ei care, fiind obișnuit să nu audă, simțea că zgomotele îl dezechilibrează. "Omenirea este în continuă evoluție și transformare și nu pot să prevăd ce va fi în următorii ani. Însă știu că surzii care sunt surzi de mai multe generații nu sunt de acord cu implanturile", susține ferm Rodica.

De asemenea, spune ea, surzii nativi care au copii surzi nu sunt de acord cu implantul cohlear, alegând să transmită cultura surzilor și limba semnelor mai departe. În schimb, părinții auzitori care au copii surzi sunt mult mai favorabili implantului, "crezând ca așa vor deveni auzitori. Eu pot doar să spun că surzii trag la surzi, chiar și dacă aud cât de cât". Afirmația mi-a amintit de concluzia lui Andrew Solomon, anume că "un număr din ce în ce mai mare de persoane surde susțin că n-ar alege să fie persoane care aud"^[ii].

De altfel, unii membri ai comunității surde fac diferența dintre surditatea audiologică, ortografiată cu minusculă, și Surditate, scrisă cu majusculă.

Privită din exterior, limba semnelor sau limbajul mimico-gestual - denumirea populară, dar inexactă, chiar desuetă, folosită de cei mai mulți - arată ca un spectacol de pantomimă, o prestidigitație însoțită adeseori de un fond sonor palatal. Pentru cei mai cinici, comunicarea surzilor e caraghioasă, rudimentară și o expresie a handicapului lor. Surditatea a fost și mai este percepută ca un stigmat și, cu bunăvoință superioară, e tolerată. Mă repet, dar insist să spun că a fi tolerant față de un surd, orb, o persoană cu dizabilități e formă avansată pe scara indiferenței. De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte.

Când am început să intervin în Parlament în favoarea comunității surzilor prin propuneri de amendare de legi, a fost nevoie de toată răbdarea, îngăduința și persuasiunea mea. Demersurile mele au avut un ritm egal cu cel al înțelegerii acestei comunități, cu toate caracteristicile ei. Și limba este clar un element de identitate puternic, ca pentru orice comunitate. La începutul secolului XXI, 48 de țări recunoșteau limba semnelor pe teritoriul lor ca limbă oficială a persoanelor surde și hipoacuzice, cele mai multe prin legi de sine stătătoare. În Europa, trei țări - Austria, Finlanda și Portugalia - au inclus această recunoaștere în Constituție. Pe continentul african, state pe care le privim cu superioritate - Uganda, Zimbabwe, Ghana - au recunoscut constituțional statutul limbii semnelor. România încă păstra încăpățânat limba semnelor ca limbaj mimico-gestual, definit ca instrument de comunicare în Legea 448 din 2006. Oricât de aspră în considerații aș fi vrut să fiu la adresa statului, trebuia să accept că nu e un subiect ușor de abordat și de corectat. Din păcate, până pe la mijlocul anilor 1950, pe plan mondial, limbajului semnelor nu i s-a acordat nicio atenție lingvistică sau științifică. Pentru mulți, părea pantomimic. Doar că, dacă un spectacol de pantomimă este ușor de înțeles, limba semnelor nu poate fi înțeleasă doar privind-o. E vizuală, dar neinteligibilă dacă nu o studiezi.

Cunoștințele mele despre această comunitate, despre problemele ei, multe dintre ele determinate de societatea în care trăim, erau infime, aproape inexistente. Un surd era o persoană care nu aude și atât. Cu cât cunoșteam mai mulți surzi, cu atât îmi dădeam seama că indiferența statului îi izolează, poate inconștient, de comunitățile din jurul lor, altele decât surde. Pentru o persoană surdă ieșirea din propriul ambient poate fi de cele mai multe ori un act de curaj. Trebuie să-și știe foarte bine traseul, pentru că a te rătăci nu este deloc o aventură plăcută. Imposibilitatea de a te înțelege cu o persoană care să te îndrume e un handicap mai mare decât surditatea în sine. Mulți le spun "muți", "surdomuți". Total eronat. Ei pot vorbi, având același aparat al vorbirii ca oricine altcineva. Nu pot însă controla sunetul prin ureche, pentru că le lipsește capacitatea de a-și auzi propria voce. Cei surzi congenital, cu surditate prelinguală, nu au idee cum sună vorbirea și nu au cum să facă o conexiune între sunet și înțeles. Ei trebuie învățați să vorbească. Cei cu surditate postlinguală își pot aminti cum se vorbește chiar dacă nu-și pot controla ușor vorbirea. Apoi, surzii comunică și gândesc în limba lor, cea a semnelor.

Școlile din sistemul învățământului de masă găzduiesc tot felul de studii opționale. Tinerii noștri sunt îndemnați să învețe cât mai multe limbi străine, ceea ce e de lăudat, mai puțin LSR (limba semnelor române) pentru a putea comunica cu o persoană surdă. Cu toate demersurile mele, nu am reușit să impun un curs de LSR. Cel mai des invocată este lipsa cadrelor didactice care predau LSR. Dar de unde să le ai, dacă nu le formezi? Pe de altă parte, mi s-a confirmat, din nou și din nou, că avem un talent enorm: acela de a găsi probleme la orice soluție.

În 2018, de 1 Iunie, am organizat o petrecere în curtea clădirii unde aveam biroul parlamentar. Copii de 10 ani de la o școală de auzitori, cu elevi de aceeași vârstă de la o școală de surzi în sistem internat. Au petrecut împreună mai bine de trei ore. Doar începutul a fost mai liniștit, pentru că pizza și sucurile i-au acaparat destul de repede. După care s-au dezlănțuit la joacă. Nu mai puteai să faci nicio diferență între ei. Auzitorii învățau cu repeziciune semnele necesare pentru joc. Disponibilitatea lor de a-și înțelege noii prieteni era copleșitoare prin rapiditatea cu care își însușeau semnele, dublată de atitudinea didactică a elevilor surzi care insistau să le facă așa cum trebuie. Niciun semn greșit nu era ignorat. Se repeta semnul până devenea corect. La sfârșitul zilei, copiii auzitori știau dactilemele necesare ca să se prezinte. Și erau extrem de mândri când o făceau. Era cea mai bună dovadă că elevii auzitori ar fi fost învățăcei silitori ai LSR.

Adepți ai oralismului au fost mereu, iar documentele cele mai vechi care atestă prezența surzilor în comunități arată o atitudine radicală în respingerea celor care foloseau semnele pentru a se exprima. Surzii însă consideră o jignire la adresa culturii lor forțarea unuia dintre ei să-și folosească vocea. În secolul al XV-lea, familiile care aveau copii surzi îi obligau să-și folosească vocea, altfel riscau ca Biserica Catolică să nu le permită să aibă moșteniri sau titluri nobiliare. Iar această măsură fusese determinată de o interpretare a spuselor Sfântului Pavel în Epistola către romani, potrivit căreia "credința este din auzire" (Romani X:17), preluată de Fericitul Augustin în Contra Julianum: "Recunoaștem așadar cât de mult ține de propriile păcate: care să fie oare sursa vinii pentru care un nevinovat ajunge să se nască uneori orb, alteori surd, defect care într-adevăr stă în calea credinței înseși..."^[iii] Dacă nu auzi, nu poți fi credincios și, dacă nu te poți confesa, nu poți fi creștin, membru al Bisericii.

Oliver Sacks notează în cartea Văzând glasuri: "(...) înainte de 1750, situația celor suferind de surditate prelinguală era într-adevăr dezastruoasă: incapabili să învețe să vorbească, deci «muți», incapabili să se bucure de comunitatea liberă până și cu părinții și familia, limitați la câteva semne și gesturi rudimentare, izolați, cu excepția celor din orașele mari, până și de comunitatea semenilor, lipsiți de educație și de cultură, de toate cunoștințele din lume, obligați să presteze munci necalificate, trăind singuri, adesea aproape în mizerie, tratați de lege și de societate ca și cum ar fi fost aproape debili mintal - soarta surzilor era vădit cumplită".^[iv]

În prefața cărții care are ca personaje principale limba semnelor și comunitatea surzilor, Sacks, spre consolarea mea, se declară un "outsider" care nu e surd, nu folosește limbajul semnelor, nu are pregătire de specialitate, dar care a descoperit cu uimire "povestea oamenilor lipsiți de auz și provocările (lingvistice) extraordinare cu care se confruntă, (...) un limbaj complet vizual, cel al semnelor, un limbaj de un tip diferit față de limbajul meu, vorbirea".^[v]

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.