Urme de bucurie

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Sara Turetta se naște în 1973 la Vercelli și își petrece primii șapte ani din viață între Belgia și Olanda. În 1980 se întoarce împreună cu familia în Italia, unde urmează liceul clasic și își finalizează studiile la Universitatea Catolică din Milano, Facultatea de Litere Moderne - Comunicare Socială. După mai multe experiențe de voluntariat cu bătrâni și persoane cu dizabilități, în jurul vârstei de douăzeci de ani începe să se implice în activitatea unui adăpost pentru câini, dedicându-se animalelor abandonate. După terminarea facultății începe să lucreze în domeniul comunicării și în 2000 se angajează la agenția internațională de publicitate Saatchi & Saatchi. În 2001, când masacrarea câinilor fără stăpân din România șochează opinia publică, Sara pleacă la București pentru a duce ajutoare, urmând exemplul lui Brigitte Bardot. În anul următor își dă demisia de la Saatchi și se mută la Cernavodă, un oraș al cărui primar a acceptat să oprească uciderea câinilor. Locuiește acolo timp de patru ani, iar din 2006 până în 2017 face lunar naveta Italia-România, coordonând acest proiect. În 2005 fondează Save the Dogs and other Animals, Italia, și în 2006 deschide un sediu la Milano, care se ocupă de strângerea de fonduri și comunicare. Astăzi, asociația sa adună circa 1,7 milioane de euro anual și are circa 60 de colaboratori în Italia și România, pe lângă diferiți parteneri internaționali și mii de donatori. În 2017 se inaugurează cea mai mare clinică veterinară din România, realizată în interiorul centrului Urme de bucurie, unde Save the Dogs primește sute de animale abandonate. Spitalul și adăposturile sunt o construcție unică în Europa de Est. În 2012, președintele Italiei îi acordă titlul de Cavaler al Ordinului Stela Italiei; a primit numeroase premii, printre care, tot în 2012, premiul Wangari Maathai al asociației La Sud; premiul Christian Marsh al organizației britanice WSPA; premiul Jeanne Marching al asociației britanice The Jeanne Marching Trust în 2016; premiul Clarissa Baldwin al organizației britanice Dogs Trust în 2017 și premiul Margherita d'Argento în 2022.

"Cartea Sarei este despre curajul de a schimba lumea, despre lupta ei cu un sistem corupt și cu indiferența oamenilor. Într-un fel, m-a durut să văd că a deschis cutia Pandorei, de parcă acea parte urâtă ar trebui acoperită la nesfârșit. Dar știu că ne vom face bine numai dacă ne vom da seama că suntem bolnavi.
Această carte e un bisturiu, taie în carnea vie a ideii că suntem grozavi și ne arată așa cum suntem, prea des nepăsători față de copii, bătrâni și animale. Este o lecție despre speranță și despre cum să nu cedezi atunci când crezi că totul e împotriva ta.
Despre dorința de a lăsa urme. De fericire, desigur." (Liliana Nechita)

"Dacă mă gândesc la acești douăzeci de ani petrecuți în România, îmi vin în minte cele 41.000 de animale sterilizate și suferința pe care am evitat-o, iar imaginea celor peste 8.000 de câini adoptați în casele din Europa mă liniștește. Dar Save the Dogs a schimbat și viața celor care lucrează pentru asociație; a cetățenilor europeni care au primit un câine de la noi, vindecându-se uneori de vreo boală sau de depresie; a sutelor de copii care vizitează centrul Urme de bucurie - în fiecare an le arătăm că animalele sunt tovarăși de drum, cu o mulțime de calități. A schimbat și viața multor români, care consideră oaza noastră un adevărat miracol. Lor aș vrea să le spun că luptele pentru o Românie mai dreaptă și mai echilibrată sunt și ale mele; chiar dacă văd lucrurile prin prisma drepturilor animalelor și a muncii la Save the Dogs, inima mea bate la unison cu inimile românilor care luptă să construiască o țară mai bună.
Sper ca bătăile inimii mele să ajungă până la voi, dragi cititori." (Sara Turetta)


Odată cu sosirea toamnei, mă întorc la vechea mea singurătate.

Conceptul de voluntariat e necunoscut în Cernavodă: eu și D. suntem complet singuri. Problema nu privește doar câinii, ci orice altă activitate benefică. Ori plătești, ori nimic. În realitate, nu există nici o garanție nici dacă plătești.

Singura excepție de la această regulă e familia I., care locuiește aproape de cartierul Columbia. În fiecare zi, O. și soțul ei, G., dau de mâncare câinilor fără stăpân din portul fluvial și sunt foarte prietenoși cu mine. Ea râde mereu, el e un pic mai morocănos, dar pare un bărbat bun.

S-au oferit să mă ajute în zilele libere ale lui D. În câteva luni mă cuceresc, sunt o excepție mai mult unică decât rară într-un oraș care mă ignoră și care consideră că centrul de sterilizări e cel mult un fel de groapă de gunoi pentru câinii de care ar vrea să scape.

M-am ocupat să găsesc și un veterinar cu program întreg, în final l-am ales pe L., un medic tânăr din București de care am aflat de la o asociație italiană. A adus cu el un prieten infirmier și nu-mi vine să cred că am în sfârșit un doctor și un infirmier care mă ajută chiar și să capturez câinii fără stăpân cinci zile pe săptămână.

Într-o dimineață, în timpul unei explorări cu mașina, auzim un zgomot ciudat la scaunul șoferului. Să fie oare unul dintre șobolanii de la adăpost care și-au făcut culcuș în Dacia?

Confirmarea sosește a doua zi, când găsesc urme clare ale oaspetelui nedorit: bucățele de cauciuc și excremente între pedale.

Nu aș face niciodată rău unui șoarece, dar aceste animale mă terorizează. Cum să conduc mașina așezată efectiv deasupra unuia dintre ei? Îmi fac curaj și conviețuiesc mai bine de o săptămână cu fantasma unui șobolan, convingându-mă singură că, în final, ar putea fi doar un șoricel de câmp. Până în ziua în care-l văd: mare, negru, cățărat pe spătarul de la scaunul șoferului. Urlu îngrozită și plec pe jos acasă.

Când ajung în Italia le povestesc părinților mei ce s-a întâmplat. Ei cunosc fobia mea pentru șobolani și, chiar dacă povestea are o latură tragicomică, știu că nu e nimic de râs.

Deși au trecut doi ani de la transferul meu în România, tata nu încetează să-mi reproșeze ceea ce el consideră a fi o nebunie. Nu s-a împăcat niciodată cu decizia mea, mai ales că l-am lăsat pe Massimo singur. Dar a înțeles că e riscant să conduc o mașină veche și, mai mult decât atât, "locuită" de un șobolan, așa că îmi face o surpriză.

E aniversarea mea, împlinesc treizeci și unu de ani, suntem toți la masă când scoate un plic:
- Știi ce cred despre decizia ta de a trăi în România, îmi spune încruntat, dar siguranța ta e pe primul loc pentru noi. La mulți ani, Sara!

Deschid plicul și găsesc certificatul de înmatriculare pentru un Fiat Doblò. Nu-mi vine să cred că voi putea scăpa de acea rablă și că o să conduc o mașină adevărată!

Datorită darului pe care mi l-a făcut tata, după ceva timp pot să mă întâlnesc cu Massimo la Belgrad, să stăm un pic împreună și să-i dau câțiva căței pentru Clara. În ciuda afecțiunii și a recunoștinței pentru ajutorul pe care mi-l dă, simt că relația noastră se destramă. Suntem foarte diferiți, iar mie nu-mi este greu să stau departe mult timp. Știu că fac lucrul cel mai important din viața mea și, chiar dacă ne înțelegem bine, căsătoria noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o frumoasă prietenie.

Pe drumul de întoarcere, în timp ce mă gândesc la sfârșitul de săptămână petrecut împreună și la evoluția relației noastre, mi se întâmplă ceva.



În timp ce sunt la Belgrad primesc un telefon de la O. care mă îngrijorează. De două ori s-a dus la adăpost și nu l-a găsit pe D.

Când sosesc, nu reușește să-mi dea explicații convingătoare, dar emană un miros care nu lăsa loc de îndoieli: are o problemă cu alcoolul. Mă limitez la un avertisment: trebuie să respecte orarul de muncă și să fie prezent pe timp de noapte, de aceea i-am dublat salariul. Altfel, ar trebui să angajăm pe cineva care să doarmă la adăpost. Dar D. promite că nu o să se mai întâmple.

Istoria se repetă peste o săptămână: într-o sâmbătă, spre opt seara, ajung cu un cățel la adăpost și nu e nimeni acolo. Câinii sunt flămânzi și vor mâncare, semn că au fost singuri toată ziua. Izbucnesc în lacrimi: sunt obosită, trebuie să hrănesc optzeci de animale și să fac singură curat. Îi sun pe O. și pe soțul ei, G., singurele persoane care mă pot ajuta.
- O., vrei să devii responsabila adăpostului? o întreb aproape implorând.
- Desigur! răspunde cu entuziasm.

O. urmează toate indicațiile mele. E o plăcere să lucrez cu ea. Împreună angajăm alte două muncitoare, vecinele ei de casă. Adăpostul a devenit un mic regat feminin.

Simt pentru prima oară că am alături pe cineva care merită încrederea mea și mă atașez inevitabil de ea și de soțul ei, singurele persoane pe care pot conta în acest oraș. Cuplul locuiește împreună cu fratele mai tânăr al lui O. într-o garsonieră la etajul opt dintr-un bloc mizerabil și fără lift. Îmi spune deseori că bătrânul ei câine-lup nu mai reușește să urce toate acele scări și mă conving singură că aș putea schimba condițiile de viață ale unei familii cumsecade dacă i-aș ajuta să-și cumpere o casă.

Aș putea cere un împrumut tatei pentru a mă muta împreună cu familia I. într-o nouă casă. Locuințele au prețuri derizorii aici, în timp ce împrumuturile par inaccesibile, cu rate ale dobânzii ce depășesc zece la sută. Dar noi nu am cere dobândă lui O., ar trebui doar să restituie câte un pic din împrumut, stabilind o cotă pe salariu.

Reacția tatei e pozitivă după ce-i spun despre ce e vorba, la telefon. Îi place ideea ca fiica lui să nu mai stea singură.
- Bine, dar cu o condiție: casa trebuie să fie pe numele tău și transferul de proprietate se va face când termină de plătit împrumutul.

Accept, chiar dacă precauțiile lui mi se par exagerate.

G. găsește o căsuță nu departe de adăpost. E spartană, dar spațioasă, cu o frumoasă grădină pentru câini. În câteva săptămâni ne mutăm toți patru și stabilim care va fi camera mea, conform celor indicate în documentele de la notar.

Apoi mă întorc la Milano, fericită și plină de optimism. După ce lucrez cu Ettore Degli Esposti de la ENPA Milano la proiectul pentru Ministerul de Externe, mă grăbesc să plec, dar voluntara de la Torino care trebuia să mă conducă nu mai poate veni. Massimo nu-și poate lăsa munca, și tata nu concepe ca eu să traversez jumătate din Europa singură:
- Nici nu discut. Te conduc eu.

Călătorim și pălăvrăgim până la frontiera cu România, dar imediat ce trecem granița tata începe să se alarmeze.
- Ce mulți câini sunt... E impresionant...



Tata simte un fel de revelație când ajunge la refugiul din Cernavodă.

Povestirile mele nu reușiseră să-i transmită cât era de dramatică situația în acest colț de lume. Încă emoționat după călătorie, îl văd cum se învârte un pic dezorientat printre câinii internați.
- Singură ai pus pe picioare tot ceea ce văd? întreabă, nevenindu-i să-și creadă ochilor.

Când ajungem la căsuța familiei I., nu reușește să-și ascundă uimirea. Locuința e foarte departe de standardele italiene și-și imaginase ceva mai confortabil atunci când îi vorbisem de o casă "decentă".
- Nu era nimic mai bun de cumpărat? întreabă, observând calitatea proastă a materialelor și vechea sobă pe lemne din camera mea.
- Nu, tată, aici nu e nimic mai bun.

Familia I. ne primește cu căldură, chiar dacă G. este un pic bosumflat. Tata îl întreabă câte ceva pentru a-l cunoaște mai bine și observ o oarecare nervozitate, cuplul se simte sub lupă.

Seara, în timp ce mă mângâie pe cap pentru a-mi aduce somnul, tata mi-amintește cum ne constrângea la vacanțe spartane pentru a ne modela spiritul și cum eu protestam în gura mare. Aproape că nu-și mai recunoaște fiica pentru care era important confortul și pe care o interesau paradele de modă.
- Cred că doar pentru câini reușești să suporți toate astea.

În timpul scurtei sale prezențe la Cernavodă îmi dă multe sfaturi organizatorice și învață pe de rost numele câinilor care ne primesc zilnic cu bucurie, la intrare.
- Sunt splendizi, vor găsi oare vreodată o familie?
- Nu, din păcate în Italia nimeni nu vrea masculi de talie mare. Sunt condamnați să rămână aici mereu.

Îl conduc la București, de unde urmează să plece în Italia. Zborul e în zori și urmează să dormim într-un hotel aproape de Gara de Nord. În timp ce conduce pe o șosea cu bandă dublă de la periferia de est, văd drept în mijlocul drumului o pată neagră.



Tata mă sărută la aeroport și-mi spune înainte de a pleca spre poarta de îmbarcare:
- Ai grijă și dă-mi vești despre Ibis.

În vocea lui nu mai e nici o urmă din severitatea cu care mă saluta când plecam din Milano: a înțeles ce fac aici și câte greutăți întâmpin.

Întoarcerea la Cernavodă e amară.

Mai întâi, descopăr că doctorul L. și colegul său sustrag în mod sistematic medicamente din depozit. Nu voiam să cred zvonurile care circulau de ceva timp printre muncitoare, dar într-o zi am găsit dovada: din geanta veterinarului care dădea să plece în weekend văd ivindu-se o sticlă plină de vaccinuri scufundate în apă înghețată.

Îl înfrunt și-i cer explicații, dar el bâlbâie ceva, incapabil de a se justifica. Nu pot tolera ca cineva să fure, chiar dacă am nevoie disperată de un veterinar. Ce exemplu aș da celorlalți angajați?

Așa că rămân din nou fără personal medical, de la o zi la alta.

Iar asta nu e totul: într-o după-amiază, întorcându-mă acasă după un sfârșit de săptămână petrecut la București, descopăr două persoane care dorm în camera mea.

O caut pe O. pentru explicații, dar dau peste G., care-mi spune tranșant:
- E verișoara noastră cu fiul, au venit din Moldova. Unde am fi putut să-i culcăm, pe podea?

Apare și O., nu mai are zâmbetul ei obișnuit:
- Ne simțim oaspeți aici, în casa asta care ar trebui să fie a noastră. Vrem să ne putem invita rudele fără să fie nevoiți să elibereze camera pentru că sosești tu.

Rămân fără cuvinte.

O. devine brusc arogantă, nu se poate discuta cu ea. Muncitoarele refuză să execute indicațiile mele pentru că "O. e șefa noastră și am primit ordin să nu vă ascultăm, altfel ne va pedepsi".

Seara, acasă, nimeni nu mai vorbește cu mine.

Spectacolul familiei I. s-a încheiat: și-au interpretat perfect rolul unor persoane bune și, odată ce au obținut ceea ce voiau - casa -, și-au arătat adevărata față. Probabil că m-aș fi trezit cu bagajele la poartă dacă actele casei nu ar fi fost pe numele meu. Precauția tatălui meu nu era exagerată...

După câteva zile îl sun din mașina pe care o parcasem în fața gării, ca să nu mă vadă nimeni. Plâng cu sughițuri:
- Nu mai pot. Las totul baltă și vin acasă.
- Calmează-te, vin la tine și vedem împreună ce se poate face. Sosesc cu primul avion.

Soții I. se schimbă la față când îl văd pe tata în pragul casei. Sunt siguri că a venit să-i gonească, nu au de unde să știe că nu am luat în considerare nici o secundă posibilitatea asta. Tata se limitează la un discurs scurt și clar:
- Data viitoare când Sara va găsi pe cineva în camera ei, pierdeți dreptul la casă. Și vă voi considera direct responsabili dacă i se întâmplă ceva.

Cei doi încuviințează, intimidați.

Seara, tata încearcă să-mi ridice moralul și-mi dă o foaie. E un e-mail din Suedia, semnat de Linda West, președinta asociației Hundhjälpen.
- Am scris tuturor ambasadelor din Scandinavia pentru a căuta contacte și a găsi ajutor pentru adopții, îmi explică, radiind de bucurie. Am dat de acest grup care e dispus să ia câini din adăpostul tău, chiar și masculi de talie mare pe care nu-i vrea nimeni în Italia.

Dar nu se așteaptă la reacția mea:
- Asociația Clarei nu e de acord cu adopțiile externe și nu va accepta niciodată să trimită câini în Suedia. Colaborarea cu Hundhjälpen înseamnă încheierea relațiilor cu singura asociație italiană care mă ajută.
- Sara, gândește-te, te rog. Ești singură aici, în Italia trimiți câte un cățel din când în când, în timp ce în Suedia sunt foarte multe cereri de adopții. Trebuie să o convingi pe Clara, o vom aduce pe Linda în Italia și veți ajunge la un acord. Nu poate fi atât de irațională încât să nu accepte.
- Bine, tată, o să vorbesc cu ea.

După câteva zile mergem împreună la Constanța. Am nevoie cât mai repede de un veterinar nou, dar în deplasările noastre apar mereu momente neprevăzute. Primul a fost într-o dimineață, pe când traversam satele dintre Cernavodă și Medgidia. Un câine mare zace fără vlagă pe marginea străzii, mâncat de viu de râie.
- Așteaptă, tată, merg să văd dacă mai respiră.

Bietul animal pare că agonizează și vreau, fără vreo măsură de precauție, să-l urc în mașină. Exact în momentul în care pun mâna pe grumaz, câinele vagabond se întoarce brusc și-mi înfige dinții în brațul stâng. Sângele țâșnește puternic și durerea e teribilă. Tata se albește la față când mă vede, pentru o clipă cred că o să leșine.
- Să mergem la centrala nucleară, e un cabinet cu plată unde mă pot pansa.

E mai bine să nu-mi asum riscuri după ce am văzut în ce condiții se lucrează la spitalul local, unde acele și firele de cusut se sterilizează încă în fierbător. Desigur, trimit pe cineva să recupereze bietul animal care este internat și tratat.

A doua zi, plină de durere și cu brațul bandajat, plecăm din nou spre Constanța, privind tot timpul cu atenție pentru a găsi animale rănite sau bolnave.
 

Citiți o cronică a acestei cărți aici.