Alexa Visarion sau destinul vocației. Ecourile amintirii

Citiți o mini-introducere a acestei cărți aici.


Premiera spectacolului D-ale Carnavalului după I.L. Caragiale era programată pentru 19 octombrie 1989, la teatrul Lindarbae Reykjavik. Iată distribuția islandeză...


Pentru prima oară, o piesă românească și un regizor român erau în repertoriul unei stagiuni islandeze. Traducerea comediei caragialiene strălucită și în strânsă legătură cu momentele reprezentației, semnată de un scriitor de notorietate, Jon Oskar, adaptase cu bun gust și măiestrie specificul histrionismului românesc, la aria de înțelegere și cuprindere a perimetrului teatral local...


Helga Hjorvar, rectorul Institutului Național de Teatru din Reykjavik, mi-a spus că sunt așteptat la repetiție de un jurnalist al celui mai important cotidian al Islandei. Un domn cu o privire senină, încă tânăr m-a întâmpinat. După schimbul protocolar de saluturi a întrebat direct: - Cade Ceaușescu? - Da... am răspuns prompt. - Când? a continuat. - Nu știu... Dar s-a sfârșit...

Abia după sesiunea fulgerătoare Q&A, am vorbit despre spectacol, distribuție și unicitatea lui Caragiale. Era 17 octombrie 1989. Premiera a fost o bucurie pentru public și artiști, succes binecuvântat de arta lui Caragiale, în mijlocul oceanului Atlantic, printre ghețari, vulcani activi și gheizere. Un relief lunar, unic, adâncit în stranietate, cu oameni minunați, frumoși și generoși. Aplauze, aplauze, aplauze - ele au întregit spectacolul.

Multă spaimă s-a așezat în mine la întoarcerea acasă...

Noiembrie 1989

Pe la mijlocul lunii... într-o după amiază senină în speranțe tăinuite, ieșisem cu boxerul meu, Tom, la plimbare pe Calea Victoriei. Din 30 în 30 de metri, tineri înalți și bine clădiți, cu ochii albaștri, erau înșirați pe trotuar. Civili în misiune...

Vis-à-vis de sediul Academiei Române, se află biserica Sfântul Nicolae Tabacu, un domn cu un rucsac în spate și două aparate de fotografiat agățate de gâtul său, se oprește o clipă și trage câteva instantanee icoanei de pe peretele exterior al intrării în biserică... Apoi se întoarce și fotografiază strada, și întreaga clădire a lăcașului de cult. Se îndepărtează încet. Ajung și eu cu Tom în lesă, în apropiere. Civilul ce patrula în preajma bisericii îmi spune agitat:
- Pune repede câinele pe el!
- Ce să fac?
- Dă drumul câinelui și comandă să-l atace...
- De ce?
- Nu vezi că a fotografiat obiectivul?

Neînțelegând ce vrea, îi spun: I-a plăcut Icoana... E străin și a luat o imagine ca amintire de la noi.

Enervat, țipă:
- Asmute câinele mă tovarășe, că uite-l cum pleacă... Când îl atacă, eu îl împing, făcându-mă că-l ajut, și-i distrug aparatele cu pozele făcute...

L-am recunoscut atunci pe agresivul apărător, el jucase nu demult fotbal la o echipă bucureșteană iubită. Stoper-ul Grigoraș! Văzând nedumerirea mea, a vrut să-l împingă pe Tom cu piciorul spre turistul care se îndepărta. Câinele a mârâit și eu i-am strâns lesa. Ochii albaștrii sau injectat:
- Hai, pleacă repede de aici... Cu javră cu tot...

Am tăcut și m-am îndepărtat. Pentru că a țipat la mine, boxerul s-a întors spre el și a început să latre. Imediat s-au apropiat din față și din spate colegii de echipă a fostului fotbalist, pentru a vedea ce se întâmplă... Și de ce latră câinele. Am grăbit pasul. Tom s-a oprit lângă primul stâlp și privind cu subînțeles spre apărătorul legitimat la Secu a ridicat piciorul... Din spatele meu s-a auzit:
- Vezi să nu mai vii pe aici cu javra că-l împușc...! Înțelegi? Valea...
 
Înțelegeam!

 

Joi, 21 decembrie. Eram la teatru în repetiție cu Richard al III-lea când am primit un telefon de la soția mea: "se întâmplă ceva la Sala Palatului, la miting". Am plecat imediat lăsând textul lui Shakespeare pe masă. Sper să-l regăsesc. Pe Calea Victoriei am văzut un grup de oameni, cei mai mulți tineri, care scandau LIBERTATE, LIBERTATE, TIMlȘ0ARA, JOS TIRANUL. Un cordon de milițieni îi ținea pe loc, oprindu-i să pătrundă (aveam să-mi dau seama mai târziu) în Piața Palatului, unde Ceaușescu se străduia să-și termine "cuvântarea cu promisiuni".

Un tânăr demonstrant încerca să lege un dialog cu un tânăr locotenent de miliție: "Voi ar trebui să ne apărați pe noi...", locotenentul nu nega, dar la câțiva metri de ei un plutonier major lovea voinicește câțiva demonstranți. "Nu lovi, domnule!" Apoi, mai multe voci: "De ce-i bateți?". Mi-a trecut o clipă prin minte că mă aflu exact în colțul în care mă găseam la mitingul din anul Primăverii de la Praga. În 1968, când Ceaușescu a vorbit "cu demnitate". Acum, era rândul nostru. La picioarele mele, călcate cu furie, portretele celor doi tirani zdrobite, lozincile care se mai strigă în piață, aici sunt sub picioarele demonstranților. UN VUIET PUTERNIC.

După primul impuls - indignarea -, intru în coloană. Înainte de a striga, trag de două ori aer în piept, respir adânc și reușesc să-mi eliberez glasul ținut atâta timp în mine: JOS TIRANUL, JOS CEAUȘESCU!

Milițienii ne-au împins câțiva metri înapoi, până în dreptul Palatului Telefoanelor. Noi strigăm: FĂRĂ VIOLENȚĂ! și VENIȚI CU NOI... Apare între timp multă lume la balcoane, la ferestre, pe terasa teatrului "Constantin Tănase". Ne aplaudau. "Cheamă-i prin stație!", aud un ofițer la un moment dat. Pe cine? Curând sosesc în grabă două autobuze pline cu trupe de intervenție. Cred că așa se numesc. Sunt îmbrăcați în uniforme albastre cu căști, cu scuturi, cu bâte. Încep să ne bată sec și să ne împingă spre Universitate. Mă împing spre Edgar Quinet, în ușa restaurantului Capșa, unde încerc să mă refugiez, dar ușa e închisă. Câțiva (doi, trei) mă înconjoară și-și folosesc cu dexteritate bâtele, dau cu picioarele. "Bătrâne, liniștește-i, Dumnezeii mă-ti!", mi-a aruncat printre dinți unul dintre ei. Cred că am avut timp doar să mă mir apoi... O doamnă din rândul demonstranților m-a ajutat să mă ridic de jos. Am luat-o la fugă pe Academiei, apoi, prin pasajul Majestic, m-am întors pe Calea Victoriei. Manifestanții dispăruseră, profesioniștii la fel. Două coloane de militari dublate de două cordoane de milițieni în dreptul magazinului Romarta păzeau "liniștea" și "ordinea publică".

Am coborât spre blocul Turn și de acolo am luat-o spre Piața Palatului. În dreptul bisericii Krețulescu m-am închinat. "Ăsta e", am auzit în spatele meu, și cineva m-a apucat de braț, strâns. "De ce ai urlat (minciună din nou) împotriva legilor statului?", mi-a șuierat cu ură un civil. Și el fusese în rândul demonstranților. Împreună cu milițianul care mă apucase de braț m-au împins în fața unui colonel de miliție. "Puneți-i cătușele și la dubă", le-a aruncat acesta îndepărtându-se aferat, căci într-adevăr avea multă treabă. "N-am strigat nimic ÎMPOTRIVA LEGILOR STATULUI!"... Atunci a apărut din spate un civil înalt cu părul roșcat și cu mustață. M-a înjurat întrebându-mă: "De ce te-ai închinat mă?" "Pentru sănătatea soției și a copiilor." A tăcut... Apoi mi-a spus: "Actele". I-am întins pașaportul. Urma să plec în Suedia să lucrez la Academia de Teatru din Malmo. Milițianul mă ținea de braț, civilul uitându-se în pașaport. "Ești Alexa Visarion regizorul?" Am dat din cap afirmativ. I-a spus locotenentului să mă ducă la coloanele de lângă biserica Krețulescu. I-a dat lui pașaportul. "Ia-i actele și cheamă-1 mâine la circa 15 de miliție pentru a fi interogat și a da o declarație." M-a privit intens. "Ce cauți aici, domnule?" Am ridicat și eu ochii spre el. "Mâine ies marile întreprinderi și dumneata umbli...", a clătinat din cap și a plecat foarte grăbit. Am rămas singur cu milițianul. "Sunt locotenentul Moțatu. Vă prezentați mâine. 22 decembrie, orele 17, secția judiciară." "Secția judiciară." Parcă m-a electrocutat. "Eu aparțin de circa 3..." Îmi răspunde furios: "La Circa 15 Berceni!", "Unde e?" "Lângă spitalul 9. Dați o declarație. Clar." Știam ce înseamnă spitalul 9... Am plecat spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu pictorul Sorin Dumitrescu. Mi-a spus: "Scot taburile, scot muniția de război... Dumnezeule!"

Acasă, peste noapte am rupt toată corespondența, din Statele Unite, Suedia, Germania, Franța, o bună parte a notelor și articolelor nepublicate și chiar și o bancnotă de 50 de dolari. Spaimă! Cunoșteam metodele lor încă din copilărie. De la arestările tatălui meu.

Eram năucit. O noapte biciuită de frică și speranță. 21 spre 22...

Vineri, 22 decembrie. Încă de dimineață încep să curgă pe sub fereastra mea coloanele demonstranților dinspre cartierul Grivița (stau lângă Institutul de Arte Plastice). Mă doare tot corpul de "parcă aș fi bătut".

Plec spre Piața Palatului strecurându-mă cu greu prin mulțime. Mă întâlnesc cu Ioan Alexandru, care îmi arată o icoană a Mântuitorului - Cristos a înviat. Ne sărutăm. Tot Bucureștiul a ieșit în stradă.

Ajung în piață după fuga dictatorului. Se cânta Ole, ole! Ceaușescu nu mai e! Oamenii eliberați de frică se îmbrățișează.

Intru în fostul sediu al C.C.-ului. Și acolo e foarte multă lume. Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Ernest Maftei, mulți cunoscuți. Vlad Păunescu filmează în draci. La un moment dat sosesc Ilie Verdeț, Constantin Dăscălescu, Ioan Avram, Vasile Vîlcu și alții, să-și ofere serviciile. Constantin Dăscălescu strigă "Banditul... Criminalul... Am oprit masacrul de la Timișoara". Priviri nedumerite... Toți trebuie să stea aici, să-și declare poziția față de cei competenți. Dar cine sunt cei competenți? Cei în drept? Victoria este a poporului! Puterea este a noastră, dar... Îmi dau seama că ne aflam euforici și biruitori într-un vid de putere. Ce e sigur, e bine acum să fie și judecat. Luciditatea e și ea alertată de frenezia izbânzii. Ieșim pe balcon. Piața freamătă... Libertate, Libertate!


Mulțimea continua să manifesteze liber și entuziast. Mă uit în jur îngrijorat. La o masă, câțiva studenți și muncitori alcătuiesc o listă cu propuneri pentru viitoarea conducere. Cred că nu sunt singurii. În alte camere, la alte mese, alți muncitori, studenți, intelectuali, redactează asemenea liste. Mulți se autopropun. O doamnă îmi spune că are în gestiune miliarde. Cui să le predea? Mulțimea de manifestanți continuă să cânte, să scandeze, să aștepte. Ce să aștepte? Sediul C.C.-ului e vraiște. Încerc să cuprind într-o oarecare logică entuziasmul nostru al tuturor. Ne sfătuim câțiva... Trebuie acționat cu responsabilitate.

Ieșim din nou în balcon. Anunțăm: Poporul român îi declară pe Nicolae Ceaușescu și pe Elena Ceaușescu trădători și călăi ai neamului și ai națiunii române. Urale. Îi cer lui Constantin Dăscălescu, prim-ministru comunist, să declare public demisia guvernului său! Iar Ilie Verdeț să-și precizeze public poziția. Este huiduit. Cei din piață nu-l acceptă, nu vor nici să-l audă. Oamenii nu-i mai vor pe comuniști. Ideea de a-i aduce în balcon, de a-i arăta mulțimii, de a-i avea sub control, a fost necesară (deci nu a existat nicio propunere de guvern Verdeț din partea nimănui, sigur doar demnitarul comunist dorea acest lucru)...

După o discuție cu un grup de revoluționari, ne gândim la alcătuirea unui "Consiliu al Democrației Naționale". Se propun nume... Doina Cornea, Mircea Dinescu, apoi Ion Iliescu, Corneliu Mănescu, Dumitru Mazilu și câte cinci studenți, cinci tineri muncitori, cinci intelectuali. Generalul Vlad, șeful departamentului securității statului, declară acum că e alături de popor... Se telefonează că sosesc Ion Iliescu și generalul Gușe. Sediul C.C.-ului este în continuare ne-apărat. Sau poate greșesc? Sigur greșesc. Cei care îl apără sunt afară și înăuntru. Căci cu mâinile goale, doar ei îl pot apăra. Dar ne trebuie sprijinul armatei. Acum generalul Vlad dă câteva ordine foarte importante, din câte îmi dau seama. Apoi ia legătura cu inspectoratele de miliție din țară, cerându-le să se pună la dispoziția revoluției. Până la venirea celor ce vor fi aleși, toți cei care au avut puterea în timpul lui Ceaușescu trebuie să nu părăsească sediul. Sunt ascunși în birouri. Prezența lor e mai liniștitoare acum, aici, printre noi. Poporul trebuie știe că ei sunt în clădire sub supravegherea demonstranților care pot să le afle intențiile, să le judece faptele.

Sosește Ion Iliescu, însoțit de generalul Gușe, șeful statului major, de Petre Roman, Silviu Brucan, generalul Militaru, Dumitru Mazilu, Ion Caramitru... Bineînțeles sunt mult mai mulți, cunoscuți și mulți necunoscuți mie.

Ion Iliescu iese în balcon și se adresează mulțimii; "Stimați tovarăși". Huiduieli violente ale mulțimii. Îi șoptesc: "Domnule Iliescu, nu asta așteaptă lumea...". Mă privește nedumerit. "Vă rog, îi zic. Nu asta...". Iliescu își întoarce privirea către piață. "Stimați compatrioți, clanul Ceaușescu a căzut. Poporul a preluat puterea...". Și anunță formarea Consiliului Frontului Salvării Naționale. În timp ce vorbește, cineva din spate îl trage de mânecă: "Domnu Iliescu, soția la telefon...". "Să mă lase în pace! Nu pățesc nimic!"

Apoi, cei în drept, cei competenți, cei doritori de liniște, încearcă să lucreze. Dar unde? Peste tot e plin de lume. Găsim un birou liber (aflăm că e fostul birou al lui Manea Mănescu), oamenii îi urmează și acolo.

Într-o cămăruță mai liniștită oarecum, câțiva tineri sunt într-o activitate febrilă. Au alcătuit o lista de revendicări și redactează o platformă-program. După câteva zile, i-am văzut pe câțiva dintre ei la televizor citindu-și declarația.

Intru și eu într-un colectiv format din doi ziariști, un jurist și un pensionar de mare bun simț și foarte priceput. Redactăm primul comunicat "Agerpres" al României libere.

Între timp, în fosta sală a Consiliului, Dumitru Mazilu și un grup de tineri, dar nu numai tineri, redactează comunicatul. Ion Caramitru participă din plin la redactarea platformei-program. Sergiu Nicolaescu, după câteva cuvinte adresate mulțimii, activează...

Generalul Gușe are probleme cu menținerea legăturilor telefonice care sunt vitale acum pentru coordonarea unităților militare. Și dintr-o dată se trage. Cine trage? De unde? Mai întâi de la subsolul clădirii, apoi de peste tot, fostul sediu al C.C.-ului este înconjurat. Chiar sub rafale, mulțimea rămâne în piață, hotărâtă.

Colonelul Pavelescu primește ordinul de a apăra sediul. Mircea Diaconu iese în balcon și cere oamenilor să dea voie armatei să-și facă manevrele pentru a ne putea apăra pe toți. Consiliul continuă să lucreze urmărit, păzit, pretutindeni de mulțime. Verdeț oferă biroul lui pentru generalul Gușe și generalul Vlad. Un corespondent TASS încearcă să culeagă informații, impresii.

Au apărut și niște legitimații - un pătrățel de hârtie pe care scrie numele și o semnătură sub titlul "Legitimație". Totul scris de mâna. "Cine semnează legitimațiile astea, domʼle?", întreabă cineva. Nu știu, dar o păstrez cu grijă, că tot n-am alt act de identitate. Un tânăr îmi aduce o punga de plastic plină cu hârtii și dosare. Îmi spune că sunt documente importante pe care le-a luat din biroul lui Ceaușescu. ÎI trimit la generalul Gușe. Ne aflăm acum în fostul birou al lt. Curticeanu. Mă uit pe geam, o gaură perfect rotundă de glonț mă miră pentru o clipă. Cineva spusese că ferestrele sunt blindate. De aici se vede bine cum ard draperiile la Palatul Regal. "Descreierații" exclamă generalul Gușe, apoi cheamă prin telefon blindate și tancuri "pentru a salva valorile din Muzeul de Artă". Căpitanul Lupoi gândește înțelept și eficace ordinea din clădire... Generalul Vlad dă ordine oamenilor lui aflați peste tot. Primim telefoane din tot Bucureștiul despre atacuri teroriste. Trebuie menținut controlul situației. Trebuie calm și luciditate. Cineva îmi întinde lista cu cei propuși în Consiliul Frontului Salvării Naționale. Ce să fac cu ea? "Trebuie semnată." O întind fără vorbă generalului Gușe.

În piață mulțimea scandează sub gloanțe: "Nu plecăm!", "Nu plecăm!". Frica din ei fusese ucisă. Dar frica din mine? Cea în care am crescut. Mama, nevastă de deținut politic, obligată să mă declare "copil din flori". N-am voie să spun că am tată...

Ce dureros e trecutul în noi.

Afară se trage de peste tot, de pe magazinul Romarta, de la Adam, de jur împrejur se trage. Dar cei din Consiliu lucrează. Entuziasmul trebuie sa ne rămână neatins, dar, apărat cu luciditate, responsabilitate. Îmi dau seama că nu mai e nevoie de amatori ca noi. Acum încurcăm. O iau către sala Majestic, locul meu de muncă, printre gloanțe și cadavre. Dar toți cei întâlniți, toată suflarea de pe străzi, crede în Victoria noastră.

A urmat veghea la teatru, la bloc... Mi-am recuperat textul la Richard al III-lea. Mai am să recuperez actul de identitate și reintru în normal. Asta îmi și doresc.

(Aceste însemnări au fost solicitate și apoi publicate în primul număr al revistei Film din 27 decembrie 1989)

În revista Teatrul, după un an, Dorin Stanciu scria:
Amintindu-și de spectacolul său de debut, Alexa Visarion spunea într-un interviu; "În Cartofi prăjiți cu orice realizasem o anume atmosferă senzorială și totodată metaforică, născută din contraste puternice, definind o lume incapabilă să își păstreze umanitatea". Au urmat apoi în cariera regizorului Richard III ("Tot spațiul de joc a fost acela care a permis înțelegerea raportului dintre cap și coroană"). Procurorul ("Un spectacol politic în care dorința de a spune adevărul m-a obligat să vorbesc despre raportul dintre libertate și detenție, dintre ideal și realitate. Personajul anchetatorului era plasat în public, circula obsedant printre spectatori, biciuindu-le memoria. Oportunistul, fluturând steagul roșu, cânta Bandiera Rossa, imagine ce izbea până la limita suportabilului"), Da sau Nu ("un spectacol despre probleme actuale; ce înseamnă libertatea, cine o dă, cum o ia, ce este), iar în 1988, pe scena Naționalului timișorean - Trei surori, un cutremurător strigăt de protest împotriva societății ce ne omoară până și în speranțe. Erau acolo în universul creat de Alexa Visarion pe scenă, oameni capabili încă să iubească, oameni care ar fi putut trăi și care își legau fiecare clipă de existență de speranța că viața va începe odată și pentru ei. Dar sunt loviți până când nici măcar nu-și mai pot permite să viseze. Era ușor de văzut în spatele spectacolului un om revoltat, perfect conștient de ceea ce se întâmplă și care se instituia în acuzator.

L-am mai văzut apoi între două ieșiri în străinătate unde monta un colaj din Cehov. Următoarea întâlnire însă a fost de-a dreptul șocantă. Era 22 dec 1989, în balconul CC al PCR, Alexa Visarion vorbea mulțimii. M-am dezmeticit prea târziu ca să înțeleg ce spune.

Destul de multă vreme nu m-am gândit în mod special la acest episod. Sau, dacă am făcut-o, a fost cu puțină mândrie că-l cunosc pe omul acesta. Până când, într-o seară, Alexa Visarion a început să povestească. Și mi-am dat seama că, dintre aceia ce ocupau atunci balconul CC-ului, el era în orice caz îndreptățit să se afle acolo. Era ipostaza pe care o prefigura creația lui de până atunci. Ce-și poate dori mai mult un regizor decât să se afle în miezul evenimentelor ce răstoarnă un regim pus la zid de atâtea ori de el, pe scenă? El, care se întrebase: "Când și unde, de ce și cum se poate perverti simbolul revoluției? Depinde în mâinile cui se găsește și cine flutură stindardul", avea dreptul să trăiască această experiență acolo unde bătea în acele momente inima întregii țări. "OLE, OLE, OLE, Ceaușescu nu mai e!!!" "OLE, OLE..."

În primăvara lui 1992, mă întorceam acasă de la teatru și trecând prin părculețul din dreapta catedralei Sfântul Iosif... Fredonam, nu știu de ce, o melodie italienească din anii 1960. Un domn se oprește în fața mea și mă privește insistent, apoi:
- Sunteți... Insistă cu privirea din nou... Dumneavoastră sunteți?
- Da, răspund, sunt...
- Am fost împreună în 22 decembrie în sediul C.C.

Acum înțeleg exact... Nu era vorba de recunoașterea artistului.
- Eu am stat la centrala telefonică, la convorbiri... Îmi strânge mâna cu putere... Arătați neschimbat...

Mișc neîncrezător din cap. Zice:
- Nu zău! V-am recunoscut imediat. Am și poze cu d-vs de atunci... din balcon.

Îmi strânge din nou mâna. Râde.
- Ce sunteți acum?
- Poftim...?
- Ce post aveți acum, ce funcție? Că nu v-am văzut în conducere...
- Tot regizor...

Nu apuc să spun mai multe...
- Nu meseria, domnule.

Mai spun:
- Și profesor... universitar...
- Cum...? Numai atât? Serios? Nu se poate! Nici măcar ambasador?
- Nu!

Mă îndepărtez lăsându-l în nedumerire adâncă. Îi strig amuzat:
- Sănătate.

După câteva clipe aleargă după mine, mă oprește și cu adâncă sinceritate îmi spune;
- Zău, că prost mai ești, domnule!

Râdem amândoi... Dar cu înțelegeri diferite.

Se frânge de o stâncă nevăzută. (Eschil)

Am publicat în 2020 la Editura Artes, volumul Profeții Spectaculare carte dedicată lui nenea Anghelache, personaj caragialesc, aproape uitat, aproape necunoscut...

De ce? Pentru că dumnealui n-a vrut să răspundă miticilor hegemoni, isteți în șmecherie, talentați în bășcălie, agresivi în nimicnicie, pătimași în politică.

Ei plâng-trădând, trădează-râzând.

De ce, nenea Anghelache adrisantul profețiilor mele, a lăsat ca testament misterios această întrebare, fără de răspuns.

De ce? Încă nu știm, încă n-am aflat... Dar putem pătrunde în taina scormonitoare, neliniștită a interogației.

Întrebat de cei care au citit cu atenție și pricepere Inspecțiune și nu au înțeles personajul acestui text antologic, întrebându-se nedumeriți de ce s-a sinucis nenea Anghelache când de fapt nu numai că nu a delapidat din casa de bani pe care o administra de foarte mulți ani, dar s-a mai găsit în plus un pol de aur... Întreaga cohortă abulică de amici îl proiectează cu inocență criminală, cu satisfacție histrionică, în tiparul vinovatului care trebuia avertizat în acea noapte delirantă, a nebuniei civice, ca să scape de maculare prin mistificarea în numele demnității profesionale a adevărului... Întrebat Caragiale, a răspuns cu un surâs ambiguu: Nu știu!

Au trecut anii... Și inteligența lui vizionară a dat prin tangențialitate atitudinală sens întrebării: "Cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noștri vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul...". Și mai clar ca niciodată pune și punctul final. Mi-e frică de proștii răi.

În campania pentru alegerile din 2009 pentru Președinția României, la invitația doamnei Camelia Spătaru, am acceptat să fac un clip video de susținere a candidatului Crin Antonescu, promovând sloganul "România bunului simț", pe care PNL-ul l-a difuzat în mod repetat în spațiul public.

După dezbaterea televizată din turul doi dintre Mircea Geoană și Traian Băsescu, am avut o convorbire telefonică cu candidatul PSD și apoi i-am trimis un sms solicitându-i să declare în media conținutul întâlnirii sale cu Sorin Ovidiu Vântu, cât mai repede cu putință, atenționând că există grupuri și comunități importante care au decis cum să voteze, tocmai din lipsa unei atitudini ferme și tranșante a domniei sale. Intervenția mea a fost politicoasă și demnă în raport cu cei doi candidați și nu avea nici o conotație ideologică sau politică, era doar responsabilă față de importanța adevărului în dezbaterea electorală.

Nu eram atunci și nu sunt nici acum membrul niciunui partid.

De ce oare și de către cine și cu ce intenție s-a ascultat convorbirea și s-a preluat mesajul meu?

Încă din 1967, Nicolae Ceaușescu a declarat public într-o plenară a CC al PCR că nimeni nu pleacă în străinătate fără a fi instruit și supravegheat de organele de securitate.


Solicitarea expresă a cotidianului Evenimentul zilei de a fi verificat de CNSAS pe motivul că sunt președintele Asociației Culturale DIALOG (care nu avea o activitate relevantă în acea perioadă, din motive financiare), a venit imediat după rezultatul alegerilor. De ce era interesat ziarul, așa dintr-o dată, fără niciun temei, ce dosare instrumentase securitatea în legătură cu activitatea mea artistică în străinătate?

Cunoscându-se cariera regizorală și academică în străinătate din 1972 și până în prezent, era firesc, chiar obligatoriu să existe la SRI sau SIE documentele de supraveghere.

În 2010, nu după 30 de zile cum spune legea, ci după două luni de căutare intensă, am aflat telefonic de la CNSAS, că s-au găsit dosarele căutate cu asiduă insistență. Această perioadă prelungită de căutare trebuia să o înțeleg ca un semn, ca o atenționare...

După vicierea rezultatului referendumului din 2012, la invitația doamnei profesor Zoe Petre, am semnat memoriul adresat Parlamentului European și Comisiei Europene, privind mistificarea votului exprimat democratic... De atunci nu am mai avut nicio șansă la o analiză lucidă și responsabilă a situației provocate și instrumentate după metode specifice manipulării. Un prieten, senator în acea perioadă al partidului de guvernământ, mi-a spus că "ar fi bine să stau deoparte și să-mi văd doar de activitatea artistică".

Dacă pentru securitatea regimului comunist eram o personalitate de prim rang apreciată în țară și în străinătate, pe care s-au chinuit să o supravegheze în permanență, panicați fiind după cum se menționează în dosar, de interesul insistent al specialiștilor și diplomaților americani, pentru persoana mea în toată perioada 1980-1989, și au mobilizat forțe și strategii de verificare costisitoare pentru a mă urmări, dovezi existente și în dosarele construite de securitate. În democrație, pentru CNSAS și justiția independentă a statului de drept din 2010-2014, eu am devenit un subiect al demascării...

De ce?

Viața și cariera mea au fost brutal mistificate, cu același cinism ca cel din rapoartele organelor de securitate care mă monitorizaseră chiar și în spațiul ambasadei SUA, printr-un plan de verificare, aprobat în 30.09.1983, unde se dispune supravegherea mea permanentă de către informatorii Rodica, Gina și sursa Elly, Bogdan, Mitu și Gruia, și prin mijloace IDEB, la toate întâlnirile mele cu reprezentanții oficiali ai diplomației americane.

Nu am "încălcat sau suprimat dreptul la viață privată și la liberă exprimare", cum este prevăzut în OUG nr. 24/2008.

În dosarele mele întocmite de securitate există peste cincizeci de declarații olografe dintre anii 1981 și 1989, din care doar trei au fost extrase de CNSAS pentru a mă acuza fără o analiză obiectivă și integrală. Extrasele nu sunt prezentate într-un cadru istoric specificat, raportate la situația din perioada comunistă în care acestea erau obligatorii. Nu s-a ținut cont de contextul timpului și a conjuncturii profesionale în care mă aflam. Scoase cu intenție din parametrii comuniști ai vremii și al integralității declarațiilor, fragmentele nu reprezintă adevărul și realitatea pe care le-am trăit. Strategia de control și urmărire a organelor de securitate poate fi depistată și, drept urmare, adevărul putea fi descoperit, dacă se dorea acest lucru de către CNSAS, a cărui menire susținută de un buget generos este studierea și analiza obiectivă, profesionistă în parametrii de certitudine ai legalității. Nu interpretări determinate de influențe și partizanat politic.

De ce nu a vrut nimeni de la CNSAS să înțeleagă ordinele primite de ofițerii securității, ce erau determinate și influențate în contextul acelor ani de teroare, de demență dictatorială a lui Nicolae Ceaușescu, provocate de trădarea și exilul politic al generalului Mihai Pacepa?

A analizat și înțeles conducerea CNSAS ce însemna menționarea contactului cu agenții CIA, așa cum îi cataloga securitatea pe diplomații americani cu care eram în contact, în acea perioadă?

Ne amintim că directorul adjunct Mircea Răceanu de la M.A.E., care m-a susținut pe cât era posibil atunci, a fost arestat și condamnat la moarte pentru înaltă trădare. (Doar evenimentele din 1989 l-au salvat.) Tot ce avea legătură cu America și CIA era considerat un pericol major pentru securitate.

Construcția dosarelor și structura lor tipic securistă prin limbaj și argumente validate de dictatură, poate fi considerată adevăr???

Cele trei situații reținute de către CNSAS, de instanța de fond și de Secția de Contencios Administrativ și Fiscal de la I.C.C.J. nu se circumscriu în prevederile OUG menționate. Faptul că ofițerul Magheru Alexandru în realitate Militaru, mă avertiza insistent că pot fi acuzat de înaltă trădare, a rămas multă vreme pentru mine un semn de întrebare neliniștitor.

Am solicitat și m-am întâlnit cu Merry Blocker, fost atașat cultural adjunct al SUA la București, actualmente funcționar în Departamentul de Stat la Washington DC, în septembrie 2012. Am vorbit în amănunt despre această decizie a CNSAS. Domnia sa a sugerat și a înlesnit conform legii, o întâlnire cu domnul consilier politic M.S. al ambasadei americane la București. Totodată, Merry Blocker mi-a precizat că nu a fost niciodată cadru CIA, așa cum apare în scris în dosare și menționat de către ofițerului supraveghetor.

Domnul consilier politic M.S., după ce i-am prezentat argumentat situația, m-a întrebat de ce nu am explicat aceste lucruri președintelui CNSAS. "Cu toate solicitările mele scrise, repetate, nu mi-a acordat o întrevedere", am răspuns. "Îl voi suna eu", a spus consilierul, "pentru că sunt implicate în dosarele dvs. nume de diplomați americani". Da... A doua zi domnul profesor Dragoș Petrescu, președintele CNSAS, m-a primit.

De ce acum, după intervenția oficialului american? I-am spus pe scurt domnului președinte CNSAS care sunt neadevărurile din dosare, i-am explicat situația... M-a privit cu atenție și oarecare compasiune și a răspuns că și el și familia lui au avut de suferit în comunism... "Știți, noi nu câștigăm întotdeauna în instanță"...

Da, e adevărat! Numai când trebuie... am înțeles și eu asta mai târziu.

Sprijinul generos constant și consecvent, contactele și relațiile profesionale extraordinare de care am beneficiat prin implicarea autorităților americane au fost maculate și transformate cu perfidie în propagandă grosolană... Trebuie și acum, după atâția ani, să-mi exprim gratitudinea față de personalitățile culturale americane, esențial implicate în susținerea existenței mele artistice în Statele Unite. În contextul absurd de învinovățire, gândită și parafată de CNSAS, am avut datoria față de partenerii americani să precizez faptele și relaționarea lor prin documente ce certifică adevărul. Oficialii americani, mulți dintre ei aflați și acum în structurile Departamentului de Stat, au aflat prin argumente, că relația noastră a fost întotdeauna loială, iar recunoștința și onestitatea mea nu pot fi puse niciodată la îndoială.

În dosare se pot regăsi precizări ale oficialilor americani privind obtuzitatea autorităților române în ceea ce privește schimburile culturale și științifice între cele două țări, pe care ei le doreau deschise cu personalitățile ne-obediente regimului din România. Convorbirile mele din Statele Unite și de la București, susținute cu documente, au pus clar sub semnul întrebării acuzele pe care CNSAS-ul le-a introdus în justiție împotriva mea. De ce nu a înțeles nimeni și nu a vrut să înțeleagă situația care a dus la construcția, structura și finalizarea acestor dosare? De ce adevărul în întreaga sa complexitate nu a fost studiat, analizat și judecat în consecință?

Documentele oficiale ale securității precizează "interesul constant", din 1980, al diplomaților americani de la București și al oficialilor din Departamentul de Stat, toți socotiți de securitate agenți CIA sub acoperire... care insistă "prin toate mijloacele" și mă cultivă pentru a mă determina să rămân în Statele Unite... etc., etc. Și, drept urmare, vigilența și profesionalismul partinic al ofițerilor de securitate și al șefilor lor, apărători ai României comuniste, au dejucat acest plan și, ce să vezi, au realizat chiar o relație de colaborare cu mine, pentru a-mi acorda viza de ieșire... supraveghindu-mă în permanență în Statele Unite și în țară prin toate mijloacele specifice de care dispuneau.

În iunie 1987, s-a aprobat în urma unui raport strict secret existent la dosar, abandonarea așa-zisei colaborări și clasarea la CID a materialelor existente. Eu am continuat să lucrez, să regizez și să colaborez în domeniul artistic și academic, cu oficialii americani și în 1988, 1989... în 2004, până în prezent.

De ce CNSAS nu menționează acest lucru?

Paul Hiemstra a ajuns în acea perioadă la București și, urmărit de securitate, care credea și susținea că este omul CIA ce face legătura cu mine, venit pentru perfectarea acestei relații... mi-a dat un cartuș de țigări și un pachet de cafea să le dau securistului care mă ajută la viză... Le-am și predat ofițerului, care, zâmbind, mi-a spus: "Sunt deștepți"...

În sfârșit, după acest episod, în urma supravegherii insistente, în 1988, culmea grotescului, Securitatea își dă seama că agentul CIA pe care îl socotea implicat în această acțiune, Paul Hiemstra de la departamentul de stat, nu e agent, ci doar un oficial american cunoscător și interesat de cultura română... ba chiar homosexual... Cei doi ofițeri care m-au supravegheat, interogat și monitorizat în permanență, după cum se menționează în paginile dosarului, știau adevărul, dar obligați de regulile impuse de dictatură și jurământul militar au construit această structură obligatorie activității lor. Sunt dovezi existente în dosar.

Punctul de pornire:
În 1981, am finalizat filmul Înghițitorul de săbii, iar Comisia Ideologică a PCR a vizionat timp de 8 luni această peliculă. Generalul Gomoiu, șeful politic al armatei, a amenințat furibund că se va adresa Secretarului General al Partidului dacă nu se interzice acest film. Filmul a fost cerut de oficialii americani ca suport pentru obținerea celui de-al doilea program Fulbright. Există această solicitare în dosar.

Important:
Selecția deplasărilor mele în SUA din perioada 1981-1989, pentru cele trei stagii de documentare și două Grants Award Fulbright, a fost făcută numai de specialiști americani veniți special în România să vadă spectacolele și filmele mele (Edith Markson, Marshall W. Mason, Robert W. Corrigan) și, apoi, prin eforturile herculeene, cum menționează profesorul Robert Corrigan, ale diplomaților de la București am putut beneficia de oportunitatea de a lucra în Statele Unite ca profesor și regizor. Faptul că pentru viza de ieșire din România s-au făcut intervenții la cel mai înalt nivel de către personalități americane de prim rang, că la discuțiile pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate din 1983, partea americană a solicitat expres și prelungirea vizei mele, a alertat și mai mult organele de securitate, care au construit o strategie conformă cu politica partidului comunist pe care CNSAS și justiția independentă au preluat-o și folosit-o unde și cum trebuia...

Consultațiile juridice generoase pe care le-am primit în ultimii ani au confirmat că cele scrise de mine la întoarcerea în țară, când predam pașaportul și primeam buletinul de identitate, nu au de a face cu statutul de colaborator, ci reprezintă doar respectarea impusă a legilor din acea perioadă cu privire la regimul relațiilor cu străinii.

Numele conspirative ale diplomaților americani, cât și al meu, nu sunt altceva decât folosirea inițialelor numelor reale. Astfel Blocker devine Bianca, Jaickovich - Iancu, Latham - Lascu, Alexa - Albu... etc., etc. Chiar și ofițerii aveau nume de cod: Militaru - Magheru, Păun - Păunescu. Colaboratorii adevărați, surse și informatori fiind, aveau numele conspirativ fără nicio legătură cu cel real... Ne putem aduce aminte de unele...

Am fost sunat în 2010 de un jurnalist de marcă, M.C., care m-a întrebat dacă știu că voi fi verificat de CNSAS, și, dacă am semnat un angajament sau o adeziune cu securitatea. Răspunsul a fost ferm. Nu. Și nu a îndrăznit nimeni să îmi ceară acest lucru. Atunci domnia sa mi-a spus că știe adevărul despre acele timpuri și că nu va scrie nimic despre acest caz așa cum i se cerea... Îi mulțumesc încă o dată pentru atitudinea demnă, umană, corectă și responsabilă.

CNSAS a tot cercetat timp de doi ani, până în 2012, dosarele fără să le studieze și să le analizeze în amănunt. Această perioadă a fost de fapt un avertisment pentru a mă liniști, iar faptul că în 2012 am semnat acel memoriu inițiat de doamna Zoe Petre a dat undă verde acțiunii CNSAS. Nu mă potolisem! Și nimeni din conducerea CNSAS nu voia să asculte și să afle argumentele și dovezile ce trimiteau spre aflarea adevărului. S-a vrut o campanie de presă care să mă compromită și să-mi blocheze activitatea artistică, academică, dar și prezența publică drept pedeapsă pentru semnarea memoriului. Din fericire, nu s-a reușit!

În urma unor cercetări și studii făcute cu ajutorul specialiștilor din domeniul politic și juridic în țară și în Statele Unite în perioada 2012-2017, m-am convins că prin sentința definitivă pronunțată de către I.C.C.J. la data de 3 decembrie 2014, reprezintă o execuție dirijată ce denaturează și mistifică realitatea și nu se încadrează organic în lege. Mi s-a făcut o nedreptate și atunci, în plină dictatură comunistă înainte de 1989, și acum în democrație, în perioada 2009-2015, când adevărul și faptele au fost mistificate cu intenție. Am trimis memorii și solicitări de audiență, conducerii CNSAS în 2010, 2012, 2014, 2015 și 2017 solicitând o revizuire a faptelor cu noi argumente ce au fost ignorate nejustificat.

De ce?
CNSAS preia cele scrise de organele de securitate fără nicio analiză a studierii integrale a faptelor, selectând doar anumite aspecte scoase din context, dar care demonstrează cu evidență lipsa de discernământ și integritate profesională conferită de statutul acestei instituții responsabile cu aflarea adevărului.


Cele trei acuze privind declarațiile mele la întoarcerea din străinătate constatate de CNSAS și preluate de justiție, ca atare, fără nicio analiză obiectivă a faptelor incriminante sunt:

1. Am scris în 1984 despre un posibil interviu pentru ocuparea unui post la Vocea Americii a doamnei Doina Șipoș și despre dorința acesteia de a nu spune nimic acasă... cunoștințelor și prietenilor noștri, ea intenționând să vină cât mai curând în România.

Doina Șipoș, mi s-a spus de nenumărate ori de către ofițerului supraveghetor, este suspectată de apartenență la C.I.A., și relațiile mele cu Domnia sa erau privite ca atare. Există dovada scrisă a acestui lucru în dosar. Am vrut să arăt în cele scrise că Doina Șipoș este doar rezident american și relațiile noastre sunt de prietenie și colaborare artistică, fără nicio altă implicare. Doina Șipoș nu voia ca prietenii și cunoștințele noastre să afle acest lucru până când va obține postul.

De ce CNSAS nu știe și nu vrea să știe că radio Vocea Americii era și este post guvernamental, deci oficial, și nu putea fi interzis în România. Mai ales când regimul Ceaușescu încă încerca să mai mintă occidentul (participarea în acel an a României la Olimpiada de la Los Angeles). Reporterii acestui post, Elena Lazăr și Horia Pușcașu, au venit și au profesat în țara noastră în acea perioadă. Am acordat și eu atunci un interviu aprobat de către Consiliul Culturii, iar mai târziu, în Statele Unite în 1983, am acordat un amplu interviu, la invitația domnului Andrei Brezeanu directorul Vocea Americii secția română. Un element important este faptul că interviul mi-a fost luat prin telefon, eu fiind la NY. Cu câteva minute înaintea orei 10, când trebuia să mă sune Elena Lazăr, am ridicat receptorul întâmplător și am auzit în limba română următoarele frânturi de propoziții: "Închide, mă"... "Ce p...a mă-ti?" și apoi un lung sunet de frecvență înaltă cu ecou. Am dat interviul, revoltat de această pândă permanentă, și am vorbit despre demagogie, oportunism și degradare în România... Interviul a avut ecou în țară... și CNSAS ar fi putut solicita acest material din arhiva Postului Vocea Americii.

Doina Șipoș plecase legal din România, era rezident american și, chiar ocupând acel post, putea oricând să vină în țară. M-am întâlnit tot atunci, în toamna lui 2012, cu Doina Șipoș la Boston, cu Thom Christopher și Ortansa Tomescu la New York, am discutat despre această situație și am primit declarații scrise care clarificau și implicit demonstrau ca nefondate acuzele. Doina Șipoș m-a întrebat având consultanța juridică a fiului său, avocat, dacă vreau ca declarația sa să fie parafată de Curtea internațională de Justiție de la Haga. Întrebând-o acest lucru pe doamna juristă ce reprezenta CNSAS-ul în acest caz, mi-a spus că nu este nevoie. Naivitatea mea a interpretat că CNSAS e obiectiv și va lua în considerare cele scrise de Doina Șipoș. Am înțeles că de fapt CNSAS nu dorea ca acest caz să fie înregistrat și cunoscut la Curtea Internațională de Justiție de la Haga.

De ce?
Iată ce declara Doina Șipoș după ce a aflat cele scrise de CNSAS.
Septembrie 3, 2012

CĂTRE COLEGIUL CNSAS - ROMANIA

Mă numesc Doina Șipoș și locuiesc în Statele Unite din anul 1983, devenind cetățean American în 1989.

Am plecat din România la vârsta de 40 de ani împreună cu soțul și copilul meu. Decizia noastră de a pleca a fost determinată de faptul că soțul meu era evreu și de faptul că doream să oferim băiatului nostru un climat de dezvoltare liberă.

Îl cunosc pe regizorul Alexa Visarion din 1970. Activitatea sa artistică a fost dedicată artei românești și a fost și continuă să fie o inspirație de valoare pentru generațiile de artiști. Alexa Visarion este apreciat pentru integritatea sa morală și talentul artistic.

Atât spectacolele de teatru, filmele și scrierile lui sunt valoroase opere de artă ce au impus o direcție de demnitate artei române în momentele de declin și grele încercări în anii de cumpănă socială și politică.

Din respect pentru artă și artist, l-am ajutat pe Alexa Visarion să poată onora programul Fulbright acordat de partea Americană ca recunoaștere și apreciere a valorii lui artistice.

Alexa Visarion a fost selectat ca urmare a vizionării spectacolelor lui de către profesorul Robert W. Corrigan, și nu la propunerea oficialităților române.

În perioada 1983-1989, l-am întâlnit pe Alexa Visarion în Statele Unite la Louisville, Washington, New York, Boston, N Andover și București. Ca buni prieteni de familie discutam despre situația din țară, despre viața oamenilor, greutățile și speranțele lor. Relațiile noastre de prietenie au continuat și sunt la fel și astăzi.

Scriu aceste rânduri la solicitarea lui Alexa Visarion care mi-a spus despre afirmațiile existente în dosarul său cu privire la întâlnirile noastre din acea perioadă.

Știam că vizitele în străinătate a cetățenilor români erau controlate și contactate atât la plecare cât și la întoarcerea în țară.

Din acest motiv vreau să precizez prin prezenta scrisoare că acuzațiile aduse lui Alexa Visarion nu au o bază reală:
- Părinții mei nu au avut nici o restricție de a obține viza românească pentru a veni în Statele Unite la mine.
- Atât eu, cât și familia mea am călătorit în România fără nicio problemă, iar vizitele nenumărate făcute în scopul de a ne vedea părinții, prietenii și locurile unde am trăit 40 de ani din viață nu au fost restricționate.
- Alexa Visarion a fost și rămâne un adevărat prieten, cu o conștiință clară, onestă și nealterată de tumultul schimbărilor prin care a trecut România.

Cu respect,
Doina ȘIPOȘ
80 Millpond
N Andover, MA 01845

Thom Christopher, cunoscut actor american de film și de teatru cu care am lucrat, mărturisește:



2. În 1985, am relatat în scris la solicitarea ofițerului supraveghetor (care știa despre întâlnirile mele de la New York și m-a avertizat că sunt sursele lor acolo, care mă supraveghează) rugămintea fostului actor al Teatrului Giulești, Ion Colomieț, de a transmite un mesaj familiei soției sale. Am vorbit la telefon cu socrul său... Convorbirea a fost ascultată și înregistrată și mi s-a cerut de către cel ce mă supraveghea să scriu ceea ce am transmis telefonic. De ce dacă tot aveau înregistrată convorbirea?

În dosare se menționează, prin ordin de la București, că eram supravegheat și în Statele Unite, iar această urmărire și informare despre relațiile și activitățile mele de acolo nu putea fi făcută decât de românii pe care îi cunoșteam și cu care intram în contact. Știam acest lucru și încercam să-mi iau măsuri de protecție. Nu știu nici acum cine erau cei trimiși ca informatorii în SUA. Nu știu... Chiar dacă se poate bănui...

Ion Colomieț a ieșit legal din țară cu tânăra sa soție și apoi au solicitat azil politic în SUA. Au primit, după cum știu de la el, după perioada de lagăr din Italia, acest statut în Statele Unite, obținând rezidența americană. Insistența lui de a transmite mesajul privind emigrarea fratelui soției sale, chiar dacă l-am avertizat că trebuie să știe asta și ofițerul supraveghetor, nu o pot explica decât, așa cum mi-a spus, ca o presiune asupra organelor de securitate privind aprobarea emigrării. Numele cumnatului lui Colomieț și a familiei sale nu l-am menționat nicăieri și nici nu-l știam la acea dată, iar emigrarea acestuia s-a făcut neașteptat de repede în perioada 1986-1987. De ce nu a vrut și nu vrea CNSAS să afle cum și când a emigrat acest domn. Acesta a fost rezultatul dorit și obținut de Ion Colomieț de la organele de securitate în urma celor mărturisite de mine.

Doamna Ortansa Tomescu, prietenă de familie la care locuiam în acea perioadă în NY, a fost martoră la solicitarea lui Ion Colomieț privind emigrarea cumnatului său. Selectez din scrisoarea domniei sale adresată conducerii CNSAS.

Domnului președinte al CNSAS,

Astăzi, 3 septembrie 2012, Alexa Visarion m-a vizitat în apartamentul meu din New York. Nu ne-am mai văzut din 2007. Din vorbă în vorbă, mi-a spus despre dosarele sale existente la securitate și care acum fac obiectul studiului dvs.

În acest context, am aflat despre acuza ce i se aduce de către CNSAS, privind un mesaj al actorului Ion Colomieț pe care l-a transmis Alexa familiei soției lui de la București. Alexa mi-a spus în amănunt ce scrie în dosar privind această întâmplare.

Îmi aduc bine aminte acel moment și acea discuție. Dl. Colomieț, care-l vizitase de câteva ori pe Alexa Visarion, l-a rugat să spună socrului său următoarele; dacă fratele soției sale vrea să emigreze în SUA, trebuie să știe că aici, chiar dacă este inginer cu diplomă în România și știe bine limba engleză, nu-și găsește repede și ușor de lucru. Poți obține pentru început un post de tehnician sau muncitor în domeniu, și apoi poți ajunge cu rezultate foarte bune să promovezi.

Ion Colomieț l-a rugat pe Alexa Visarion să spună celor din familia soției sale că "pentru toți cei veniți din țările estice este obligatorie o perioadă de ședere într-o tabără de refugiați din Italia sau Austria. Condițiile acestea de ședere în aceste locații destinate refugiaților politici sunt foarte severe și dificil de suportat în special pentru femei". Sfatul lui Colomieț transmis cumnatului său era să vină acesta singur ca turist la sora sa în USA și apoi din America să înceapă demersurile pentru obținerea formelor legale necesare rezidenței.

Alexa Visarion i-a spus lui Ion Colomieț că este obligat să relateze ofițerului de securitate care i-a dat viza despre întâlnirile avute și despre ce a discutat la aceste întâlniri. Alexa a precizat că se simte supravegheat permanent atât în România, cât și în America de către oameni ai securității și că îi este frică să ascundă ceva.

Ion Colomieț a precizat că știe cum este în România, că de aceea a părăsit țara, iar în cazul lui nu este nicio problemă, familia soției sale fiind oricând urmărită și ascultată tot timpul de când fiica lor a fugit din țară. A mai spus că au vorbit și la telefon aceste lucruri, dar cei de acasă cred că vorbesc despre dificultăți tocmai pentru că sunt ascultați. Dacă Alexa le spune aceste lucruri ei vor lua în serios toate sugestiile lui Colomieț.

Am fost volens nolens martoră la această discuție. Am vorbit apoi cu toții pornind de la situația lui Colomieț, despre aberațiile și monstruozitățile regimului comunist, despre cenzura în artă, despre minciună și demagogie, despre lipsurile, spaimele celor de acasă. Într-un cuvânt, despre săraca noastră țară, atât de bogată și atât de chinuită.

Ortansa Tomescu
NY, 3 septembrie 2012

De ce a aprobat Securitatea atât de repede această emigrare? După ce am menționat acest lucru în memoriile adresate conducerii CNSAS, Instituția poate ar fi trebuit să verifice această plecare din țară... Cele scrise atunci de mine nu au adus nicio atingere sau îngrădire a dreptului la liberă circulație și a dreptului la viață privată, așa cum prevede OUG nr. 24/2008.

3. Consilierul de la Ambasada Americană, al cărui nume nu-l menționez și care acuza public regimul totalitar comunist și existența mizeră a românilor în acea perioadă, am aflat acum că era cadru CIA. Acesta susținea cu responsabilitate în cadrul misiunii sale, aflarea adevărului despre România comunistă, necunoscut în totalitate românilor înspăimântați. Era un mesaj politic pe care dorea să-l primim, să-l cunoaștem și să-l spunem și celorlalți români. Știind că sunt urmărit și că discuția fusese auzită și de alții, am relatat afirmațiile oficialului american, făcute invitațiilor români la o recepție oficială în cadrul ambasadei, deci pe teritoriu american. Faptul că nu contrazic în niciun fel și am stimulat discuția, lucru menționat în declarația mea, era un act de curaj și nu de delațiune la acea dată.

Iată de fapt ce transmitea consilierul și dorea să fie cunoscut în România: David B. Funderburk, ambasador american la București în perioada 1981-1985, istoric cunoscător al realităților Europei de Est, a publicat în 1985, la terminarea mandatului său, lucrarea Un ambasador american între Departamentul de Stat și dictatura comunistă din România. Document șoc..., verdict categoric. Excelența sa a avut curajul de a comunica și expune pe larg patologia comunistă din țara noastră privind represiunea politică, culturală și religioasă, lichidarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor... Studiul, argumentat și amplu, a contribuit esențial la demascarea totalitarismului ceaușist care, din rațiuni de strategie politică și economică, era protejat înainte de 1985 de unii reprezentanți ai politicii americane ce mai credeau în opoziția lui Nicolae Ceaușescu față de Moscova. Am citit în Statele Unite Orizonturile roșii, cartea generalului Mihai Pacepa, și apoi și această carte esențială. Volumul a fost prezentat în media americană și internațională și în serial la postul de radio Europa Liberă. Acest mesaj din 1985 se dorea a fi știut și promovat peste tot în România. Tot ce s-a desfășurat la ambasadă la acea recepție era monitorizat de Securitate, conform planului de verificare aprobat încă din septembrie 1983, prin sursele "Bogdan", "Mitu" și "Gruia", instruiți special pentru a mă supraveghea în cadrul recepțiilor și a dialogurilor purtate cu oficialii americani. De aceea am depus această mărturie, arătând indirect că adevărul nu mai poate fi ignorat în Occident, iar demnitarul american tocmai acest lucru dorea să-l transmită celor invitați acolo. Deci în 1985 cele spuse de acesta erau declarații publice oficiale, la acea dată privind poziția Statelor Unite fața de politica de la București.

De ce nu au știut sau nu au vrut să afle experții de la CNSAS și apoi cei din justiție acest element de susținere a adevărului...? De ce s-au aplicat ca modalitate de judecată, metode de maculare, dezinformare și mistificare în plină evoluție a societății democratice? De ce turnătoriile informatorilor menționați în dosare (urmăritorii mei) nu au fost și ele analizate și prezentate în instanță de către CNSAS?

La sfârșitul anului 1988, ca răspuns la un memoriu adresat organelor statului pentru obținerea unei vize de lucru pe o perioadă de cinci ani în străinătate, pentru a onora contractele primite, așa cum beneficiau unii dintre colegii mei la acea dată, șeful celor doi ofițeri le-a transmis: "ne-am păcălit cu Paul Hiemstra, nu e agent CIA... Alexa Visarion, într-un fel, a scăpat de noi... Să promoveze, băi, arta românească în America, că avem ce arăta acolo... dincolo de toată nebunia din jur". Mi-a relatat acest lucru ofițerul ce preluase supravegherea mea.

În ianuarie 1989, însuși ofițerul de securitate a primit dispoziția de a tăia din fișa privind pe Alexa Visarion textele și detaliile cu "Albu" impuse de conducerea organelor de securitate. Când Înalta Curte, prin plenul ședinței, a anunțat că rămâne în pronunțare, o tânără doamnă avocat, care vorbea cu un ușor accent străin, a ieșit din sală după mine și mi-a spus: - Nu aveți nicio șansă, Maestre... E un proces politic... Dacă acceptați, vă apăr eu fără niciun onorariu și mergem mai departe.

Hotărârea definitivă nr. 4621 din 3 decembrie 2014 a Î.C.C.J., și motivarea ei este o decizie politică de intimidare la comandă.

Împotriva uitării

Supravegherea și infiltrarea organelor de securitate în viața familiei mele am simțit-o pentru prima dată în 1952, când la Gara Mică CFR din Rădăuți au venit trei indivizi, un milițian însoțit de un câine-lup, o persoană îmbrăcată într-o haină de piele maro de la securitate și secretarul de partid Stoenescu de la Raion. Aceștia au anchetat-o pe mama privind detenția tatălui meu, anunțând-o la sfârșit că acesta a murit "ca un criminal ce era". În timpul acestei anchete, cel de la Securitate m-a îndemnat, dându-mi pistolul milițianului, care era pus pe masa de lângă ternionul de bilete, să trag în mama. "Trage, mă, în mă-ta!!!" Câinele-lup, văzând arma în mâna mea, pe care securistul, "glumind" o îndrepta spre mama, s-a ridicat și a început să mârâie. Amintirea aceasta nu o uit și nu o voi putea uita niciodată. Ea mi-a marcat întreaga viață. Aveam aproape cinci ani.

Apoi, la școală cu toate că aveam diplomă de merit, nu am avut dreptul să fiu pionier...

Au trecut anii și, cum era firesc, nu am intrat niciodată în discuție pentru a deveni membru UTC sau PCR. Mândrie pentru familia noastră, dar cu restricții impuse în multe planuri. De exemplu la propunerea de a fi directorul unui teatru, nu a fost acceptată din cauza dosarului de cadre.

După terminarea facultății nu am avut dreptul să îndeplinesc stagiul militar decât la trupă din aceleași motive pentru a nu deveni ofițer al României Socialiste... Cu toate că aveau comanda acestor lucruri, cei de la securitate în dosarele instrumentate, mistifică adevăruri elementare știute de ei și înregistrate, probabil în dosarele de urmărire unde sunt delațiunile unor informatori protejați.

Tatăl și mama mea apar în dosarele de la CNSAS, muncitori CFR-iști pensionați. De ce? Pentru că în jocul lor malefic modificau realitatea în funcție de interesele politice, de interesele care le justificau orice acțiune.

Lista morții comuniste. Blog despre Eroii Neamului
(sursă: eroiineamului.wordpress/2009/lista-mortii-comuniste/)


Funcționar la CFR Oradea. În perioada 1945-1946 a fost arestat de câteva ori pentru atitudine anticomunistă și mutat cu serviciul la Brăila. A fost arestat și condamnat în 1947 și a stat închis 6 ani la Aiud, Gherla, Ocnele Mari și Midia. După Revoluția din Ungaria a fost arestat din nou. A murit în 1980, de cancer generalizat.

În 1973, am fost sunat de la Ministerul de Interne. O persoană care s-a recomandat tov. Ivașcu m-a chemat la o întâlnire în apropierea Gării de Nord, la o cofetărie. Am fost întrebat dacă spectacolele mele O pasăre dintr-o altă zi de la Teatrul Național din Cluj și Procurorul de la Teatrul de Stat din Târgu Mureș au legătură cu detenția tatălui meu; a continuat, întrebându-mă dacă articolele pe care le-am publicat în care vorbesc despre "adevăr" ca suport pentru arta teatrului au legătură cu el. Am spus că nu știu exact care a fost motivul arestării lui. Mi-a răspuns: a fost membru în conducerea superioară a Partidului Național Țărănesc.

În 1978, am fost chemat prin telefon de către o persoana care s-a prezentat "Dogaru de la Interne" la sediul Ministerului din strada Mihai Vodă unde se afla și registratura MAI. Ofițerul de serviciu de la poartă mi-a luat buletinul și m-a introdus într-o cameră care nu avea ferestre. Mi-a spus: - Așteptați aici. Am rămas singur în această încăpere aproape jumătate de oră. Apoi cineva a deschis ușa și a spus: - N-a venit nimeni aici? Nu, am răspuns. A închis ușa și a plecat. Peste vreo 20 de minute, a venit un bărbat îmbrăcat în civil și m-a întrebat ce mai fac și dacă am văzut filmul Mere roșii. Îl văzusem. A plecat fără să-mi spună altceva. Peste aproximativ cinci minute a revenit împreună cu un alt civil. Noul venit mi-a spus: "Tatăl dumitale primește un ajutor de la Comunitatea Evreiască de 800 de lei pe lună. Spune-i să renunțe urgent la acești bani, altfel o să ai probleme...". Mi-a dat mâna și a plecat. Celălalt a rămas în încăpere. L-am întrebat despre ce bani e vorba? Mi-a răspuns: "Tatăl dumitale a salvat de la pogrom o familie de evrei...". Mama îmi povestise despre familia inginerului Wolf, patru persoane, părinții și doi copii pe care tata i-a ascuns, salvându-le viața. "Comunitatea îi dă acum un ajutor...", a încheiat ofițerul.

Tata ieșise de curând, pentru a treia oară, din închisoare, bolnav și cu o pensie de 850 de lei. După o corespondență cu cei rămași din familia inginerului, primise acest sprijin financiar care ne era foarte necesar. A doua zi, i-am spus tatălui meu ce s-a întâmplat la M.I. A renunțat la acel ajutor moral și financiar salvator pentru familie.

În 1979, spectacolul O noapte furtunoasă pe care l-am montat pe scena Teatrului Giulești, a fost interzis, iar secretarul cu propaganda de la Municipiul București, tov. Mihalache, ne-a amenințat pe mine și pe directoarea teatrului că ne dă afară. Ziarul România Liberă urma să publice o cronică devastatoare la adresa reprezentației, acuzându-mă de "antipatriotism", sub semnătura cronicarului Radu Popescu. Numai înțelepciunea decizională a domnului Octavian Paler a oprit cronica înainte de publicare.

În anul 2008, am primit Premiul Academiei Române pentru întreaga creație teatrală și cinematografică. La decernarea premiilor, s-a spus că se amână festivitatea până când va veni de la CNSAS o precizare privind colaborarea sau necolaborarea noastră cu Securitatea. Academia Română a fost obligată să solicite acest lucru ca urmare a declarării academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici ca fost colaborator al Securității. După două ore, ni s-a comunicat că niciunul dintre cei nominalizați nu au dosar la CNSAS.

Lumea devine din ce în ce mai periculoasă nu doar din cauza celor ce fac rău, ci mai cu seamă a celor ce tac, ce nu mișcă un deget, ce acceptă răul. M-am tot gândit de ce erau ofițerii atât de insistenți să trimită toate cele conjugate de sistemul Securității comuniste spre pericolul ce mă putea acuza de înaltă trădare?

De ce... pentru că...

În 1981, pe numele lui Nicolae Ceaușescu, la secretariatul Comitetului Central al PCR, sosea o scurtă notă semnată "Sergiu Nicolaescu" și înregistrată cu nr. 88399. Era, de fapt, o cerere de primire în audiență. În fața dictatorului, autorul scrisorii ar fi vrut să-i prezinte "personal o serie de probleme de mare importanță pentru existența și dezvoltarea cinematografiei naționale". Alături de cererea redactată la mașina de scris și semnată de mână, era atașat și "rezumatul ideilor" care ar fi trebuit să fie expuse "conducătorului iubit".

Potrivit documentului, Nicolaescu, secretar de partid al ACIN, ar fi vrut să-i prezinte dictatorului "apariția unui fenomen de anti-patriotism în filmul românesc (cazul Lucian Pintilie și Alexa Visarion)". Alături, scurt, se menționează că ar fi avut inclusiv câteva "propuneri" legate de aceste "cazuri".

Evenimentul Zilei a găsit în arhiva CC al PCR și a publicat această scrisoare în 2011, dar cu siguranță scrisoarea a ajuns la Securitate în 1981 cu ordine de verificare precise și de aici, împreună cu statutul meu de persoană publică, fiu al unui deținut politic, neînregimentat de sistemul comunist, creator al unor spectacole și filme cu probleme, cultivat insistent de agenți ai CIA acoperiți... Ofițerul de securitate care mă monitoriza mi-a precizat de multe ori că pot fi acuzat de înaltă trădare.

Caragiale mi-a fost călăuză pentru a înțelege și mi-a dat putere pentru a rezista. Nepoții și strănepoții lui Farfuridi și Cațavencu, Venturiano și Dandanache... etc., etc. sunt mereu prezenți. Îmi trec prin minte, într-o interpretare liberă versurile din Tricolorul caragialesc:
Voi! Poeților, Prozatorilor, Oratorilor, Muzicanților,
Lăutarilor, Trubadurilor! Cetățenilor, Patrioților,
Demonstranților, Democraților, Spectatorilor,
Să cântam în cor,
Cu viers tunător,
Mândrul Tricolor,
Ș-al său brav popor.
Patrie ș-onor!

Să râd sau să plâng... Da...
Mi-e frică de proștii răi!

Citiți o mini-introducere a acestei cărți aici.