daniela@punct ro

Citiți o cronică a acestei cărți aici.



(din colecția "SILABE")

închipuie-ți c-ai fi la braț
cu cea mai frumoasă poezie
pe care tocmai ai scris-o
cum ți-ar părea acum lumea
ți-ar mai păsa că ei nu-i pasă
i-ai mai spune povești sperând că le va asculta
sau ți-ai strânge creioanele colorate
le-ai pune la colț să aștepte o altă viață și
închis în cercul tău de lumină
ai înțelege
în sfârșit
că dincolo de ce ochii pot să vadă de ce degetele pot atinge
există un adevăr care strigă să fie cunoscut
care ne așteaptă
pentru care merită chiar să murim
la braț cu cea mai frumoasă
Poezie
pe care o vei scrie curând

*
litere îngălbenite
cuvinte ruginite
cuiburi părăsite -

Să fi venit toamna?

*
în
tăcerea
amiezei
castanele sparg amintiri

*
întrebare fără răspuns -
lacrimi

*
răspuns fără întrebare -
lacrima

*
suflarea din urmă a vieții -
toamna

*
zbor fără aripi -
tristețea

*
melodia tăcerii -
ploaia

*
pe covorul alb
liniște împletită -
pisica toarce

*
praf
de
lumină -
a trecut un înger

Poem despre poem

Poemul meu are cea mai frumoasă siluetă
aripile lui s-au lipit de cer
coborând lumina în fiecare literă
a fiecărui cuvânt
din fiecare vers ce îl alcătuiește.

Poemul meu e arcuit pe raze de soare
curcubeie de culori ce așteaptă un nume
ploi interstelare păpădie de puf
arene de gladiatori
unde pronia din inimi dansează
pe melodia tăcerii.

Poemul meu e liniște.
Poemul meu e iubire.
Poemul meu sunt eu
descifrând neînțelese înțelesuri
ale dimineții zilei de Apoi.

(din colecția "GÂNDURI")

Iubindu-te

Tălpile tale
iubire
sărutate cu gesturi mici abia zărite
trupul tău întreg iubire
înfășurat în tatuajul îmbrățișărilor mele
tu
început sfârșit nemurire
tu
drum fără întoarcere
încălțând sandalele umilinței
rogu-te
începe cu mine
dansul macabru al renunțării
sângele lui portocaliu dăruiește-l mie
iubire grăbește-te
la colțul de stradă ne așteaptă deja
amintirea.

Turnir pentru Alcinte

Amintiri
aruncate pe fereastra unei inimi care bate
în ritmul vântului de miazăzi
o călărire în zorii zilei de-Apoi
cu tălpile goale, cu brațele goale, cu sufletul gol
nimic din zâmbetul naiv de pe buzele florilor
însă te păstrez între copertele ochilor
chiar dacă nu îmi mai aduci flori și nu îmi mai scrii poezii.

Alcinte!, am auzit pe cineva strigând de demult.
M-am răsucit să te văd
dar n-am găsit decât un loc golit de
amintiri.

La timpul trecut

Ca o haină veche suferința mi-a părăsit trupul.
Și-a scos mai întâi o mânecă apoi o alta
s-a încurcat în franjurii care
se formaseră pe la încheieturi de când mi-a rămas mică
a intrat la apa clipei de-Apoi
nu mai vrea să stea cu mine
spune că îi fac rău că are dureri de cap și de stomac
de când o tot îndemn să găsească alt creier pregătit să o primească
să o iubească
eu nu pot
mi-am dat silința dar nu pot.

S-a hotărât
va pleca singură fără să se mai lase rugată
își va căuta un alt trup care să fie bucuros că ea există
așa cu durerile ei de cap și de stomac
cu degetele ei ascuțite
și unghii colorate de așteptare
gata în orice clipă să zgârie pe cine nu îi dă crezare.

Eu nu i-am dat
astfel încât fără chin prea mult
ca pe o îmbrăcăminte uzată am scos de pe mine
atingerea schimonosită și urât mirositoare
crusta aceea de sânge și de noroi
care îmi adormise mădularele
mi-am dezlipit de pe piele tatuajul îmbrățișărilor ei
am refuzat să-i mai ascult respirația și
vorbele aspre azvârlite din vârful buzelor..

Am abandonat-o la un colț de stradă
nu să o ia cineva
altcineva
pur și simplu acolo îi era locul
să o vadă toți să o arate cu degetul
să se teamă disprețuind-o
până când ea se va face mică mică de tot
și n-o să-și mai vadă spinarea
urechile nici măcar vârful nasului
atunci când mașina de gunoi a Universului
o va arunca în pântecele ei înfometat.

Povara repetabilă

Era, din nou, una din acele zile
când literele se poticnesc înaintea fiecărui cuvânt
și sufletul ți se închide de atâta neputință,
când te-ai săturat
să-l tot aștepți pe nestatornicul Godot
și totuși pașii se lipesc de fiecare gând ,
ce îi mai conturează încă linia buzelor subțiri,
una din acele zile când nimic
nu se mai alcătuiește decât în nimic,
iar zborul alunecă spre un adânc îndoielnic..
O repetare în zadar, o povară necesară
pe care le-ai vinde bucuros la colț de stradă
toamna sau în orice alt anotimp întârziat,
doar că drumurile sunt deja pline de astfel de negustori
care nici măcar ochii la cer nu mai știu ridica..
Și parcă acest poem a mai fost scris
și parcă zilele sunt aceleași, iar nopțile sunt la fel de incolore
și parcă ai vrea să o iei de la capăt, dar afli că e prea târziu..

Era,
din nou,
una din acele zile.
Era.

alTfabet

Ca un alfabet despletit
ciorile au zburat deasupra străzilor.
Un timp. Apoi s-au oprit
pe acoperișuri pe streșini pe antene
și margini de ferestre -
litere ce nu mai știu să alcătuiască
nici un cuvânt.
Se amestecă se întrec în a zbura mai sus
în a plana mai mult
crezi că se va naște o frază inteligentă
și când colo
nimic altceva decât haos.
Litere întregi suspendate peste lumină
altfabete babilonice
ducând povara absurdului
cu mare exactitate.

Love Theme

Și dacă ar fi să înțeleg
și dacă să știu cine ești
tu -
aș toca iarbă pentru câinii disperării de a fi departe.
Cu foarfece tocite de plâns mult
până la rădăcina ultimului fir -
aș desena liniile din palma unui destin prea grăbit.

Cine ești tu
cu mâini de copil cu miros de zăpadă abia căzută
pentru care primăvara e doar o fotografie de album
cine ești tu
adierecuvântîntrebarerăspuns
sfinx suspendat cu un surâs peste golul de dincolo de vise și somn
tu cine ești
așteptând lumina să te invite la vals
așteptând tăcerea să strige după ajutor
să urle de disperare încălțată așa cum este cu
pantofii de lac ruginit cu rochia de bal abia scoasă de pe umeraș
prăfuită și plină de molii
așa, ca ochii tăi pierduți în oglindă,
tu chip desprins din amintirea mea despre viață
tu început tu sfârșit
ca și cum timpul și-a regăsit infinitul lui de timp infinit
ca și cum singurătatea e un copil răsfățat
ca și cum dimineața e doar un apus șifonat
cine ești tu dragoste a mea
care mă roagă să aștept cuminte cu genunchii la gură
să uit nopțile albe de ciudă că am coborât să întreb ce mai faci
ce mai faci
tu
dragostea mea trecătoare?

Cântec (Libiamo)

Îngerii toți au căzut
la picioarele mele.

Mi-au lins tălpile
le-au spus povești cu Feți-Frumoși și balauri
cu Ilene Cosânzene și lacăte de sidef
ce trebuie sfărâmate
au schimbat imaginea din oglindă au
desenat un alt contur
pieptănat cu amintiri șterse de praf
apoi
mi-au poruncit să mă ridic și să umblu
despuiată de gândurile mele mici despre nemurire
de faptele mele mari de care nimeni nu are nevoie
au tras obloanele peste ochii mei prea triști
peste buzele mele prea roșii
și-au netezit aripile și
m-au învățat să zbor.

Inutil
încercau să mă salveze.

Alunecam.
Mă prefăceam că mă înalț dar
alunecam
nu era nimeni care să mă ajute, toți
credeau că mă joc, toți
se prefăceau că mă prefac..
Am izbit pământul mi-am frânt gâtul am urlat
nu m-a auzit nimeni nimeni nu m-a auzit.

Atunci
îngerii au căzut din nou la picioarele mele
din nou mi-au lins tălpile rănile deschise și
pe cele închise deopotrivă
au cântat aleluia și
au plecat mai departe
neînțelegînd cum de au greșit
adresa.

Cine are nevoie de poezie?

- Poezia.
- Ce mai e și asta?!
- E ca o gospodină care stă acasă și nu face nimic:
doar curățenie, bucătăreală, spală rufe, calcă rufe,
are grijă de copii, căței, pisici..
Deci, cum se vede, nu face nimic. Absolut nimic.
- Asta e poezia?!
- Păi.. Este ca un val care vine și pleacă pe un țărm
aflat la marginea visului, fără să țipe că este
cel mai important lucru și viața însăși nu ar putea exista
fără el.
- Poate chiar nu ar putea, la urma urmei,
chiar crezi că știe cineva?!
- Păi.. Poezia este ca un zâmbet pe chipul iubit despre care
nu prea știi dacă e adevărat.
- Aici cam ai dreptate, trebuie să recunosc.
- Poezia este.......
- Hei! Ia stai puțin! Ce tot spui?! Poezie, poezie..
Cine are nevoie de poezie?

Dimineață de vară

Îngrămădiți unul în altul
cum stăm în așteptare
suntem toți la fel
până când micul tău telefon mobil începe să sune
și ești în autobuz sau la coadă la pâine și
nu mai știi nici tu cine ești.
Tu.
Ești cine?
Oare acel cineva care cumpără laptele în fiecare dimineață
ori acel altcineva despre care afli că îți poartă numele și aceleași încălțări?
Da, toți suntem la fel
și nimic nu poate schimba cursul apelor de care te lași purtat
care îți curg pe față, la subraț, în palme
și nu mai știi dacă din pricina căldurii sau pur și simplu
fiindcă îți este frică.

Poem fără titlu

Din neatenție sau doar
fiindcă s-a întâmplat să se întâmple
(ori poate chiar așa trebuia să fie)
astăzi am scăpat pe jos cuvântul
împreună.
I-am urmărit zborul spiralat spre un adânc provizoriu
am văzut cum s-a spart și fiecare literă s-a desprins
din cleiul uscat ce le ținuse cândva laolaltă
le-am auzit strigând după ajutor
însă niciunul dintre noi nu era
suficient de aproape
să le înșiruie în ordinea care ne ocrotise ceva timp
sărmanele au încercat
să se agațe singure înapoi
dar mai mult decât un biet ciob nici o literă
nu a izbutit să ajungă la lumina inimilor noastre.

Doar câteva au mai avut puterea
să alcătuiască totuși un cuvânt ciudat
cu fălcile căscate și colți ascuțiți -
u r n ă
rămas ca o întrebare suspendată
deasupra amintirilor noastre.

*
În oglinda tăcerii
- ca într-o altă lume pe care o știa -
liniștea își culegea cioburile
ce se împrăștiaseră pe covor
după ce aripile îngerului căzut s-au izbit de ea.
Cu truda căutătorului de perle
fără să vreau
la rândul meu am încercat
să reconstitui miraculosul chip
al iubirii.

Întoarcerea acasă

Plecat de multă vreme, în locurile de unde nimeni nu s-a mai întors (se spune)
mă gândeam că am să te regăsesc
stând lângă foc si așteptându-mă ( ți-am spus doar că revin, ți-am spus
să mă aștepți )
credeam că știu ce e drept, ce e rău,
însă nimic nu mai e cum a fost.
Fotografii uitate într-un raft și cam atât din marea ta iubire.
Copii dau roată în jurul mesei, dar tare îmi e că nici ei nu mai știu de mine
decât același nimic.

Acum pot pleca liniștit - am văzut ce este pe aici.
Nimic de regretat, nimic de dorit, nimic. Cum spuneam,
pot pleca liniștit.

Mai mult decât nimicul

Era albă de ciudă,
fiindcă trebuia că avea și ea un nume,
ea,
mereu rătăcită, mereu pe un drum subțiat de așteptări.
Trag nădejde că privești oceanul smerit -
cântam cu sufletul la gură -
nimic e un cuvânt pe care l-am învățat repede,
prea repede poate,
dar ce e iluzia, decât un vis care așa va rămâne pe veci.
Vecii cui? Da' cine mai știe?!
Da' cui îi pasă?!
Am lins tălpile mai marilor vremii,
îi venea să spună,
o spune, fără să creadă, fără să-i pese
că o altă minciună făcea ochi.

A mai trecut o zi.
Mâine va fi o alta și tot așa, într-o doară,
ca viața din care n-a înțeles mai nimic.

Cafeaua de dimineață
Ei.

Nu pricepeam nimic -
cineva mă numea, totuși, "iubita mea"
răspundeam în aceiași termeni
al căror sens era demult pierdut,
mergeam cu mare grijă
pe ghimpele sârmei suspendate între vis și minciună
foloseam cuvinte dezbrăcate,
jonglam sentimente de fier,
trișam cu nerușinare, adormeam târziu
după ce aruncam nenumărate virgule unor
prelungite ospețe și orgii,
plantele refuzau să-mi mai fie aproape,
soarele apunea înainte de răsărit
cu exactitatea unui ceas cu limbile înțepenite pe cadran,
să înțeleg, la urma urmei, ce?!
că trăiesc inutil
șobolan subacvatic înotând în vreo hazna de ocazie -
că "acasă" era o stare cu semnul minus
și, totuși, cineva
mă striga "iubita mea",
eu calculam pe degete algebre superioare
întorsesem spatele rațiunii lui "a fi",
credeam în fantomele lăsate să mă bântuie
să-mi jupoaie pielea mea nerușinată
obrazul îngroșat și abstract,
"te iubesc", răspundeam
vorbind mai mult singură unor pereți foarte drepți
la colțurile cărora mă așezam cuminte
pe coji dinainte sfărâmate
genunchii mei țipau degetele se împiedicau în gesturi fără sens
"iubitul meu", spuneam
cu gura plină de fluturi
o dragoste rară și definitivă orbecăind în lumina lui "mâine",
cu gândul la atât de concreta
cafea de dimineață.

E toamnă. Iar.

Din nou amintiri cu frunze adunate de pe străzi
în lungi plimbări spre parcuri imaginare acum reale atunci
pe care profesoara de desen ni le punea ca model
de culoare și contur..
Amintiri cu castanele
- cărora le dedicam poeme -
puse în buzunarul uniformei și apoi
pe pupitrul băncii a doua de la fereastră
unde întotdeauna am stat
să le privesc să fie îngerii mei protectori
alături de cei adevărați pe care doar îi intuiam pe atunci..
Amintiri cu ceruri albastru-violet
privite cu coada ochiului inimii
în orașul unde toate drumurile duc
sau cu frunze colorate împrăștiate de pașii ce traversează
aleile magice ale grădinilor unde toamna este cel mai frumos anotimp
în orașul cândva al Luminilor..
Emoția începuturilor
uneori a începutului de sfârșit
dar întotdeauna absolut întotdeauna
îmbrățișarea unei lumi
venite din alte universuri
din infinitul a ceea ce suntem și nu știm
porți ce se deschid praguri ce așteaptă să fie trecute
măcar pentru o clipă
măcar pentru o toamnă
măcar pentru un poem.

*
(sau
fără cuvinte, desigur)

Poemul trebuie să fie
scurt, frumos croit pe noua lui haină,
cu gânduri lungi de primăvară târzie,
mirosind a pământ reavăn și
dor de singurătate
trăgând zgomotos trena lui scurtă
din litere scăpate din gura unui leu
rătăcit de banii mărunți
ai indiferenței..

Poemul meu
Este
Un poem
Al lipsei de poem. Iată.

Din lumea lui nicăieri

E ca și cum găsești
un poem scris de demult și
te întrebi dacă tu ai făcut-o.
Încerci să îți amintești dar
gândurile scapă prin ochiurile
prea mari ale plasei de pescari
printre cuvinte-rechin printre
cuvinte-delfini salamandre
șerpi și zânele meduze
toate dansând în macabrul ritm
al regretelor
că ai fi putut fi cel ce știi că ești
că ai fi putut spune ceea ce gândești.
Însă
după colț apare el
cuvântul pe care îl disprețuiești
și de asta îl folosești la nesfârșit:
DAR
nu un cadou pe care ți-l faci ție sau lumii
doar litere împletite spre a-ți găsi scuza
că nu ești cel ce știi că ești
că nu spui ceea ce gândești
doar așa
fiindcă în lumea lui nicăieri
ai numărat toate mătăniile
până la cifra ce se cheamă
infinit
și o treaptă mai sus.
Te-ntorci apoi liniștit
și
liniștit îți spui din nou:
îmi murisem
n-aș mai fi așteptat nimic.

Aici. Acum.

Acestui poem îi lipsește primul vers.
Inventați-l. Săriți-l. Faceți ce vreți cu lipsa lui
eu nu mai vreau să născocesc nimic pentru nimeni.

Am citit povești ploilor neîncepute am plâns
am mai bolborosit ceva despre foste ninsori și
despre niște vise rătăcite
prin sufletul unei mobile vechi
apoi m-am spălat pe mâini și am așteptat.

Am așteptat. Atât.

Literele unui alfabet necunoscut
se rostogoleau în auzul meu
compuneau fraze poeme întregi
îmi ștergeau fața cu aspra lor atingere
îmi lingeau tălpile îmi suflau cuvinte de dragoste
îmi încălzeau mâinile..

Refuzam să ascult. Refuzam să înțeleg.
Nu mai știam să citesc urmele valurilor
umbra nici unui copac
nu mai vorbea sufletului meu
gândurile mureau fără să le pot pricepe
gesturile se făceau de gheață
vocea numai bună de tăiat lemne cu ea..

Deveneam în sfârșit o ființă normală
începeam să fiu în sfârșit o ființă normală
eram în sfârșit o ființă normală.
Atât de normală..

Deci, nu căutați primul vers.
Acestui poem îi lipsește

Întoarcerea altui vas fantomă

Corăbiile veneau de departe
se grăbeau să ajungă la țărm
vedeam steagurile fluturând
auzeam strigătele de biruință ale mateloților
catargele aveau pânzele sfâșiate
și totuși strigătele erau
ca un râs ce cutremura cerul.
Am privit mai atent
și-am văzut marinarii sărind în valuri
n-am înțeles de ce
strigătele erau din ce în ce mai puternice
disperarea din ce în ce mai mare
adusă pe bucăți de lemn înroșit
pe zdrențe de uniforme
ce atârnau pe bucăți de trupuri
deasupra cărora zburau pescăruși
și papagali ce odinioară le stăteau pe umăr.
Ancorele desprinse de pe tatuaje
n-au fost suficiente
n-au fost aruncate la timp
iar acel timp prezent a devenit trecutul
pe care l-am trăit eu
și viitorul când citiți voi
devenit din nou prezent
unul care avea să se întâmple cândva.

Iar când într-un sfârșit
corăbiile ce veneau de departe
au ajuns la țărm
am înțeles că nu erau
decât în amintirea mea
și-n mintea mea ce crede că-nțelege
umbrele de pe pereții peșterii
stând mereu cu spatele
la intrare..

20 Years After

Când întrebările încep să aibă răspuns
când răspunsurile vin fără întrebări
când frica este doar un îndemn spre biruință
când peste ghimpi și gust de mătrăgună
îngerii zboară și transformă totul în Lumină
când amintirile ridică pumni amenințători
spre umerii ridicați a nepăsare și
brațe încrucișate a dispreț
când sarea din lacrimi
e singura urmă ce nu poate fi ștearsă
de pe zidurile ce se încăpățânează să nu se prăbușească
atunci știi că speranța a rămas orfană
că sfârșitul pare a fi aproape
atât de aproape că nu mai ai vreme
pentru niciun regret
nici măcar al vieții irosite
irosite din plin
cu fardate trăiri cu schiloade cuvinte
ce n-au putut niciodată
să spună ce-ai simțit
ce simți
acum
când îți dorești totuși
ca pandora să mai fi lăsat încă ceva
în cutia din care până și speranța
a închis ochii și-a dispărut
în lumea ei de apoi.

Și totuși viața este și în eternitate.
Sau mai ales atunci.

(9/11/21)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.