Silabarul lui Alcinte - daniela@punct ro

Citiți un fragment din această carte aici.


daniela@punct ro este cel mai recent volum (2021) al poetei Dana Opriță, o colecție de versuri inedită și elaborată stilistic, ideatic și plastic. Temele vehiculate sunt iubirea, credința, moartea și, nu în ultimul rând, poezia, pentru că ne aflăm în fața unei scriituri în care arta poetică e pregnantă și devine manifestă în gruparea de poeme intitulată "Silabe". Poeta vine cu un registru liric autentic, cu o vibrație particulară prin interferența temelor abordate, înscriind o poezie de idei într-o dimensiune animistă, orchestrată de o suită de motive recurente: toamna, castana, cuvintele, marea, lumina, amintirea, singurătatea, lacrima, dimineața, așteptarea, tristețea, tăcerea, speranța, lumina, frica, ziua de Apoi, început de final, cutia pandorei... Animismul este reliefat pe tema credinței în dimensiunea ei sofianică - așa cum a înțeles-o Blaga - cu un Dumnezeu coborât, răspândit în propria lui creație - de la lumina pogorâtoare până la copilul toamnei, castana.

De-ar fi să încercăm o analiză structurală a titlului acestui volum, fără îndoială, trebuie să-i căutăm sensul în manifestul poetic conform căruia poeta se identifică cu poezia: "Poemul meu sunt eu", ne spune ea în "Poem despre poem", o poezie din colecția "Silabe" - cu un titlu recursiv, auto-referențial - care fixează premisele poeziei și ale egoului poetic. Prin urmare, volumul poartă semnificativ numele poetei, în fapt, corespondentului lui biblic - profetul Daniel - cu semnificația originară: "Dumnezeu este judecătorul meu". Deci, un nume predestinat - în toamna vieții, după lamentațiile iubirilor efemere, poeta aspiră - în ziua de Apoi - la liniștea iubirii prin credință, la iubirea Dumnezeiască. Titlul sugerează o adresă de internet, deci presupune o audiență universală, vocea poetei se vrea unanim auzită. Remarcăm însă întocmai absența adresei după semnul "@" - semn că poezia se află deja la ea acasă. Particula "ro" indică gazda poeziei, limba maternă - cea în care poeta simte, gândește și se exprimă. Tot în consens cu manifestul poetic este desfășurarea literală a punctului separator, deci anularea funcției lui sintactice, anunțând deconstrucția sintaxei poetice. Notăm versuri sau strofe întregi epurate de semnele de punctuație - în special virgula lipsește - cu efectul unei anume fuziuni și vibrații a cuvintelor.

Dedicația volumului - "Toamnei din mine" - anunță încă o dată identificarea poetei cu propria poezie. Bogăția, strălucirea și lumina toamnei ce vine în întâmpinarea "zilei de Apoi" dau cont de maturitatea poetică, dar și de un anume sentiment al târziului, al începutului de final. Prin urmare, toamna este o stare a poeziei, sau - după cum sugerează dedicația - este parte din sinele poetic.

De-asemenea, volumul este introdus de motoul blagian "Cuvântul - rană a tăcerii", o metaforă ce anunță renovarea uneltelor poeziei, așa cum Nichita Stănescu odinioară își prezenta universul "Necuvintelor". Cuvintele în poezia lui Dana Opriță nu sunt inversate în logica frazei, ca la Nichita, ci reașezate într-o estetică grafică a paginii, ca notele pe un portativ, destructurate în silabe, litere, sau invers, concatenate. Realizarea grafică pare esențială în revelarea sensurilor poeziei și în configurarea ei ca stare muzicală. Ritmul și cezura sunt realizate prin nealinierea versurilor și multiplicarea spațiilor despărțitoare între cuvinte, modelând acele "tăceri" sugerate în moto. În poezia "Lerui ler", speranța moare doar "dacă niciodată există" - un "niciodată" cu funcția morfologică modificată de la adverb la substantivul personificat prin cezura spațiilor adiționale.

Deci iată cum titlul, dedicația și motoul vorbesc, avant la lettre, despre poetica acestui volum organizat în câteva colecții: "Silabe", "Gânduri", "Aici. Acum". "Gânduri" e conceput ca un proces desfășurat pentru manifestul poetic anunțat în "Silabe", unde starea de contemplație a poeziei (prezentă în "Silabe") e dublată de lamentație, meditație sau fervoare mistică. Colecția urmărește o poezie ușor politizată, marcată de angoasele timpurilor prezente, pe alocuri retorică, declamativă, pierzându-și din lirism. "Aici. Acum" e anunțată de o poezie artă poetică cu același nume, din colecția "Gânduri". Poezia însăși atinsă de haosul universal ajunge la impas, e deraiată, își pierde sensul: "Acestui poem îi lipsește primul vers." Apare lupta cu cuvintele. Poezia e scrisă într-o limbă înșelătoare ce-ar vrea să ispitească poeta: "Literele unui alfabet necunoscut / se rostogoleau în auzul meu / compuneau fraze poeme întregi /... suflau cuvinte de dragoste...". Poeta se detașează de propria creație ce ar vrea s-o posede într-un proces de seducție a ideilor false sau a literelor necunoscute: "Refuzam să ascult. Refuzam să înțeleg. / Nu mai știam să citesc urmele valurilor / umbra nici unui copac" ("Aici. Acum.", pag. 123)

Gândurile poeziei din colecția cu același nume se constituie ca un memorial al răspântiilor vieții ce sălășluiesc în amintirea "ce ridică pumnii amenințător". Bilanțul controversat al amintirilor pune poeta într-o criză identitară. Ciclul începe cu poezia "Răspântii": "atunci când liniștea devine bolnăvicioasă / și e vremea să-ntreb în sfârșit/cine sunt". O poezie cheie a volumului "Turnir pentru Alcinte", introduce un vechi alter-ego al poetei, ce-i mai colinda încă somnul - ce revine spectral "într-un loc golit de amintiri" ca un cavaler al Apocalipsei în ziua de Apoi: "Amintiri / aruncate pe fereastra unei inimi care bate / în ritmul vântului de miazăzi / o călărire în zorii zilei de-Apoi / cu tălpile goale, cu brațele goale, cu sufletul gol". Personajul e prezent și în alte scrieri - mai prozastice, în fapt poeme în proză - ale autoarei: "Scrisori dintr-o săptămână imaginară", "Scrisori către Alcinte" - o piesă monolog în patru acte, făcându-și apariția pentru prima oară în același început de toamnă, din sinele poetei. Alcinte este o ipostază a eului poetic, e poate întocmai toamna din dedicația acestui volum - fapt știut doar de ea! - iar poeziile acestei culegeri reprezintă selecția pentru un "turnir" de versuri ce-a început - așa cum se precizează pe coperta a treia - odată cu sfârșitul acestui mileniu "(1999 - 2021)". În poezia "31 decembrie 1999", sfârșitul de mileniu e reprezentat ca o apocalipsă. Un "gând" izbăvitor de lumină e trecut prin ninsoarea purificatoare a sfârșitului, receptată ca un potop: "când nici noaptea nu mai poate întuneca / când tot răul s-a înecat în apa sâmbetei / nici o corabie n-a supraviețuit". Noul mileniu - întâmpinat în poezia "1 Ianuarie 2000" - ar vrea să înceapă într-o explozie de lumină, anunțând noua poetică a acestui volum: "Lumină / Armonie / Liniște. / Lumină. Armonie. Liniște." "Lumina ne așteaptă", dar "trebuie doar să știm să o primim".

Frumusețea toamnei - un leit-motiv al volumului - este receptată de poetă atunci când se plimbă la braț cu cea mai frumoasă poezie, dedublându-se prin gestul poetic, pentru ca, doar câteva rânduri mai jos, să se identifice cu ea. Ne confruntăm cu o poezie de factură narcisică, în acest sublim complex al bucuriei în fața actului creator, de auto-contemplație: "Ȋnchipuie-ți c-ai fi la braț / cu cea mai frumoasă poezie / pe care tocmai ai scris-o". Scindarea poeziei de creator, în fapt, o reflexie prin oglinda eului poetic, devine un joc secund, contemplația transportă poeta în virtual: "cum ți-ar părea acum lumea / ți-ar mai păsa că ei nu-i pasă".

Metamorfozarea cuvintelor în muzica cadențată a silabelor și jocul poeziei este cel mai izbutit în poeziile scurte cu tonalități retorice sau sentențioase în stilul haiku sau tanka din ciclul "Silabe". În fapt, aceste pastile concentrate adună, într-o reprezentare animistă, întreaga poetică și motivele răspândite în acest volum, concretizată în metafore perifrazate sau metafore - definiții, după modelul construcțiilor keninngs specifice poeziei norse; torsul pisicii e o măsură a liniștii, castana - fructul simbol al toamnei - sparge amintiri, lumina e cuantificată: "praf / de / lumină - / a trecut un înger". Toamna devine un instrument al eului poetic: "cuvintele" sunt "ruginite", "literele îngălbenite" - și tot cuvintele vor deveni "cuiburi părăsite". Prin urmare, poeta constată o istovire a uneltelor poeziei, ce se vrea restructurată într-o sintaxă poetică particulară, prin descentrarea și dezagregarea versului. Cuvintele se așază câte unul pe rând, poeme sau versuri simetrice, create prin inversiune sau contrapunct, se înșiră pe același rând, separate de spații abisale: "întrebare fără răspuns -/ lacrimi /... / răspuns fără întrebare - lacrima".

Jocul poeziei vine cu ritmul, muzica și tăcerile ei determinate de cezura versurilor, până se atinge acea liniște de care poeta ne vorbește tot în poezia "Poem despre poem": "Poemul meu e liniștea". Cuvintele se sparg în silabe, iar silabele se mărunțesc în literele unui necunoscut alfabet pentru a se recompune și a se "bâlbâi" într-o limbă neînțeleasă. Cuvintele se descotorosesc de vocale și se realiniază în ordinea tastaturii: "asdf", "jklș"... Alteori, cuvintele în consens se alipesc, în efortul de-a le decripta, ideea sau starea se potențează, în poezia "Răspântii": "trup neclintit în Adevărul aflat ca pe o floare / dăruitascultatprimit / ca pe o floare", sau când declamă o juxtapunere de negații amalgamate: "Nu știu să aștept nu vreau să aștept începutul / iubirile inutile îmi fac greață / îmi înroșesc ochii și mâinile mele nesigure./ Nuștiunuvreaunuînțeleg." (poezia "Gros Bisou", pag. 52). Cuvintele se antropomorfizează sau devin zoomorfe, întâlnim "cuvinte-rechin" printre "cuvinte-delfini", "salamandre", "șerpi", "cuvinte dezbrăcate", "cimitire de cuvinte".

Oximoronul e adesea folosit în sublimarea materiei în senzații sau în exacerbarea stărilor limită: "eternitate trecătoare", "melodia tăcerii - / Ploaia" sau "pe covorul alb / liniște împletită - / pisica toarce", "îți aud tăcerea", "dar nici tăcerea nu mai vrea să vorbească" ("Ultimul tramvai").

Toamna este legată de alte motive ca "dimineața", ceașca de "cafea," "marea". Observăm o personificare a eului poetic împărțit între toamnă și mare: "În acea dimineață / când Toamna cerșea o îmbrățișare / iar eu îi trimiteam gândul meu spre mare.." În competiție cu toamna în sufletul poetei, marea e investită și ea cu instrumentele poeziei: "marea al cărei fiecare val este un vers / cu plaja unde fiecare scoică este o literă / a unui alfabet știut / doar de poeți." ("Obișnuințe", pag. 54)

Toamna vine cu amintirile și "emoția începuturilor" ("E toamnă. Iar."), tristețea, tăcerile, sentimentul morții și cuvintele istovite. Lumina ei magică, transcendentală e percepută muzical. Toamna și muzica sferelor sunt noțiuni interșanjabile. Efervescența și armonia culorilor sunt transfigurate auditiv în "concerte de Bach, de Mozart sau de toamnă" - ne spune poeta. Inefabilul se materializează: "aerul zgâriat de tonurile înalte și joase greierilor" sau, invers, materia se volatilizează în senzație și sunet: ascultăm "melodia frunzelor alunecând spre pământ". Dansul frunzelor ce se întorc hrană pământului ce le-a dat viață, este un ritual al morții. Moartea - percepută ca stadiu al unui ciclu natural - e decantată de frică, încărcată de liniște: "Poemul meu e liniște / Poemul meu e iubire. / Poemul meu sunt eu," și presupune închiderea ființei în cercul său de lumină: "... ți-ai strânge creioanele colorate / le-ai pune la colț să aștepte o altă viață și / închis în cercul tău de lumină" (pag. 17). Ciclul anotimpurilor e sincronizat cu sosirea și plecarea corăbiilor, simbol nostalgic al despărțirilor, al depărtărilor și al viselor neîmplinite. Un alt aspect al "toamnei" din sinele poetic ce însoțește sentimentul morții, este îmbătrânirea prezente în poezii ca "Gros Bisou", "Ȋnceput de final", "La timpul trecut". "20 Years After", "Abis" "Povara repetabilă" - o parafrază după poezia lui Adrian Păunescu.

Pentru Dana Opriță, călăuzită de "Sfânta Lumină a mântuirii", viața începe în eternitate, cu "călătorii, / în alte vieți, pe alte drumuri". Drumul nu este fără întoarcere, pentru că este un cerc și are o direcție ce poate fi marea, sinele, poezia, cerul (poeziile "În drum spre lumină", "Prinos de bucurie"). Sentimentul morții se instalează în liniște, fără frică, fără suferință, ca un ritual nupțial, un ritual al iernii ce urmează toamnei din sufletul poetei: "începuse o iarnă colorată în alb / ca trena unei mirese / pregătită de înmormântare". (poezia "Început de final", pag. 57). Suferința e disprețuită și aruncată ca o haină veche, "suferința își va căuta alt trup". Toamna este traversată de ceruri și ploi bacoviene "Amintiri cu ceruri albastru-violet", într-un amalgam de imagini în care elementele toamnei își împrumută reciproc atributele: "văzduh galben / cer veștejit / ploi ploi ploi"...

În colecția "Gânduri", memorabile sunt poeziile artă poetică. "Dincolo de cuvinte" aduce o stare muzicală a poeziei. Cocoțate pe eresurile poeziei, literele desprinse din cuvinte devin note muzicale cu greutatea și ritmul lor, sub bagheta unui dirijor de cuvinte: "După ce își șterse fruntea și mâinile pline de sudoare / din care bagheta alunecase pe alte tărâmuri / dirijorul își împachetă partitura / de pe care literele se desprinseseră din cuvinte" ("Dincolo de cuvinte", pag. 89). Altă poezie artă poetică ce vehiculează retorica sintagmă a timpurilor noastre, "Cine are nevoie de poezie", pornește prin a trivializa ironic, ca mai apoi să asimileze poezia suflului vital, oferind reflecții dubitative ce o leagă de sentimentul iubirii sau de legănarea mării, cu concluzia tautologic sub-înțeleasă - că ar avea nevoie de poezie, doar cine are nevoie de poezie: " - Păi... Este ca un val care vine și pleacă pe un țărm / aflat la marginea visului" sau "- Păi... Poezia este ca un zâmbet pe chipul iubit despre care / nu prea știi dacă e adevărat." (pag. 91). O poezie fără titlu - cu mențiunea unui subtitlu "fără cuvinte" (pag. 114) propune "singurătatea" ca o condiție a poemului care-i permite să rămână "scurt, frumos croit pe noua lui haină", cu litere, stănescian "scăpate din gura unui leu" și ionescian reconfigurat ca anti-poem: "Un poem / Al lipsei de poem. / Iată."

Printre cele mai realizate poeme, notăm "AlTfabet", poezie cu tentă expresionistă. În absența iubirii, se instalează un haos în suflet și gând, dimensionat cosmic. Disoluția universului, a sinelui poetic vine cu dezarticularea limbajului: "Litere întregi suspendate peste lumină / altfabete babilonice / ducând povara absurdului / cu mare exactitate. / Tot astfel, gândul spre tine". Altfabetul ciorilor e babilonic, absurd, amestecat, încurcat - versuri, ce de sine stătătoare, fac obiectul unui veritabil haiku: "Ca un alfabet despletit / ciorile au zburat deasupra străzilor" ("AlTfabet", pag. 77).

"Întoarcerea altui vas fantomă" este o poezie de meditație realizată cu mijloace plastice, naturaliste, într-un tablou recurent și atemporal al apocalipsei. Finalul poeziei vorbește despre iluzoriul existențial - făcând referință la metafora peșterii din "Republica" lui Platon - pe care-l experimentăm cu fața la perete, condamnați precum spiritele prizoniere de pe vasele fantomă ce bântuie la nesfârșit mările: "și-n mintea mea ce crede că-nțelege / umbrele de pe pereții peșterii / stând mereu cu spatele / la intrare.." (pag. 126).

Sentimentul iubirii e conjugat în trei ipostaze: iubirea tânără - efervescentă, mistuitoare, devoratoare, personificată - într-o viziune stănesciană ("Leoaică tânără, iubirea") - ea are tălpi și trup "înfășurat în tatuajul îmbrățișărilor" ("Iubindu-te"), iubirea sumbră - efemeră, nestatornică sau neîmplinită cu prietenele ei intime, singurătatea, așteptarea, tristețea, speranța, cafeaua, dimineața - și iubirea ancorată în credință și lumină, iubirea îndumnezeită - încă de la prima pagină a volumului, poeta se închide în cercul ei de lumină.

Iubirea este o stare inefabilă, de grație, sau de disponibilitate, intrinsecă ființei, un mod sublim de a fi și o condiție sine qua non a poeziei: "Poemul meu este iubire" ("Poem despre poem"). Într-o permanentă căutare, iubirea nu poate fi decât "trecătoare": "ce mai faci / tu / dragostea mea trecătoare?" Cu "truda căutătorului de perle", poeta o regăsește virtualizată în "oglinda tăcerii", "la rândul meu am încercat / să reconstitui miraculosul chip / al iubirii. (pag. 97) Ca și muzica, iubirea procură o stare de elevație a spiritului: "tu cine ești / așteptând lumina să te invite la vals". Iubirea este dezbărată de senzualitate, e ingenuă, pură: "Cine ești tu / cu mâini de copil cu miros de zăpadă abia căzută". Iubirea - n-o poți întâlni cu adevărat decât dacă privești înspre stele. "Ea trece pe lângă tine fără să știi s-o oprești" - ne spune poeta. În viziunea ei, iubirea nu este totuna cu dragostea, ce pare o instanță a ei trecătoare: "... și vieți paralele în / care dragostea se întâlnește cu iubirea și / trăiesc împreună cea mai minunată poveste / la care ți-e teama să te gândești / pe care o visezi..." ("Cine va", pag. 48)

Singurătatea - ca un Cupidon - e copilul iubirii, motiv mereu invocat în relație cu această temă, ea este cea care instrumentează iubirea, n-o lasă să se consume: "ca și cum singurătatea e un copil răsfățat". ("Love Theme", pag. 78). Tot solitudinea, singurul companion al iubirii în poezia "Absență, nimic altceva", își torturează victima cu insomnia așteptărilor: "Amintindu-mi de tine ca de o noapte albă / în patul lui procust / uitând să trăiesc altfel decât în singurătate".

Zădărnicia așteptării eșuează în absurd, atunci când iubirea istovește: "mi-e dor de un noi / de care nu am trebuință" ("E = mc²"). Pornind de la ecuația lui Einstein, dematerializarea iubirii ridică absența iubitului într-un plan al energiilor, al inefabilului și al eternului. Spleenul existențial provocat de absența iubirii e superb mistificat în poezia "Cafeaua de dimineață": "... iubitul meu, spuneam / cu gura plină de fluturi". Iubirea continuă să existe ca "o realitate de care / însă / nu mai am nevoie" ("Lerui Ler"). În poezia "Abis", un calambur echivalează zadarnica (A)șteptare - subliniată de două ori - cu uitarea, adică cufundarea în abisul memoriei: "A(bis) Așteptarea / mereu așteptarea / nimic decât așteptarea unei schimbări / amânate până la capăt. / De două ori A egal uitare". Motiv recurent, "așteptarea" nedefinită cu conotația ei de absurd, asociată în câteva rânduri cu "Godot cel nestatornic" - iluzoriul personaj beckettian - apare ironic și recursiv în poezia "Altfel": "Gata!, spuneam / și m-am așezat spre a aștepta o nouă așteptare."
Poetica cuvintelor, prezentă și în "Poem fără titlu", e legată de sentimentul iubirii destrămat prin dezagregarea cuvântului "împreună". Fizicalitatea cuvântului strivește cu forța sa sentimentul, când este "scăpat pe jos" și "spart" în "cioburile literelor". Decantată până la amintirea unei "urne", moartea sentimentului este expresiv transfigurată într-un portret grotesc: Doar câteva au mai avut puterea / să alcătuiască totuși un cuvânt ciudat / cu fălcile căscate și colți ascuțiți - / u r n ă / rămas ca o întrebare suspendată / deasupra amintirilor noastre." ("Poem fără titlu", pag. 96).

Renunțarea se alătură și ea motivelor iubirii; înainte de a fi consumată, pentru a rămâne în amintire, se impune "dansul macabru al renunțării": "iubire grăbește-te / la colțul de stradă ne așteaptă deja / amintirea" ("Iubindu-te", pag. 51)

Poeziile din ciclul "Gânduri" abundă în referințe; literare, (Așteptându-l pe Godot - Beckett, Céline, Repetabila povară - Adrian Păunescu, "când însuși glasul gândurilor tace" - Mihai Eminescu), la spectacolele din perioada adolescenței (Viziuni flamande - la Teatrul Nottara, după "bizarul cavaler" - scriitor flamand Michel de Ghelderode). Lirica muzicală e aluzivă în titlurile poeziilor: "Wish you were here" (Pink Floyd), "Time after Time" (Cyndy Lauper), "Libiamo" (arie din opera Traviata, Verdi), "Hotel California" (Eagles) sau prezentă în versuri în sintagme lirice: "Să nu uităm, nicicând să iubim trandafirii", "O, ce viață minunată". Poezia "O brad frumos," aduce o percepție pesimistă a vieții îmbrăcate in mantaua ei iluzorie de sărbătoare, exprimată tulburător și imperativ: "mi-e frică", cu lamentabilul și ironicul îndemn: "ai grijă" / viața e atât de frumoasă / trăiți-o cu disperarea zilei de-Apoi. (pag. 80). Versurile poeziei "Time after Time" se integrează armonic cu lirica cântecului cu același nume: "Dar să nu-ți fie teamă dacă o să cazi / te aud șoptind / sunt în spatele tău sunt în sufletul tău sunt în aerul ce te ține în brațe. / Sunt. Întotdeauna. / Time / after / time / after time after". Poezia "Libiamo" este artă poetică, concretizează fuziunea dintre poezie, iubire și muzică. Este un cântec surd al damnării; nici zborul pe aripi de înger nu salvează spiritul de "durerile iubirii": "Îngerii toți au căzut / la picioarele mele. /... Am izbit pământul mi-am frânt gâtul am urlat / nu m-a auzit nimeni nimeni nu m-a auzit."

Notăm prezența altor motive minore ca speranța, frica, tristețea, exilul... "Fermecătoare inocență a speranței" ("Feedback") devină deșartă, se termină doar în moarte, precum viața: "Speranța nu moare niciodată", "speranța a închis ochii și-a dispărut / în lumea ei de apoi".. ("20 Years After"). Motivul exilului, definit ca locul "de unde nimeni nu s-a mai întors" este "legat de ideea de "acasă". "Întoarcerea acasă" (pag. 98) este o "imposibilă întoarcere", exilatul e un spirit rătăcitor scindat sau ubicuu care nu se mai regăsește în niciun "acasă": "stând lângă foc și așteptându-mă (ți-am spus doar că revin, ți-am spus să mă aștepți ). Tristețea e legată de o stare de elevație, dar și de luciditate a spiritului: "zbor fără / aripi - / tristețea", iar în "Q.E.D": "... / cea tristă și întristată pe soarta ei ipocrită / de poezie a nimănui. / Uite așa începem să îmbătrânim".

Limba poeziei variază între inefabilul liric și frustul colocvial, încărcată cu sintagme și expresii orale: "duce de râpă", "întinde gura până la urechi", "ne merităm soarta", "suflecat poalele", "înecat în apa sâmbetei"... Poeta este o virtuoasă a metaforei diafane, dar și a metaforei prozaice - prin conjugarea noțiunilor și mai cu seamă a motivelor urmărite în volum cu cuvinte rugoase, triviale sau argotice - amintind de "mucegaiurile" argheziene: "zgura regretelor", "naftalina clipei", "vitrina memoriei", zgârie aerul", "zgârie tăcerea ",tăcerea nu mai vrea să vorbească / are guturai și strănută mereu", "cadavre de speranțe", "conserve cu frică", "așteptând tăcerea să strige după ajutor"," liniștea își culegea cioburile", "coji de cuvinte",". depoul singurătății".

Volumul daniela@punct ro plasează autoarea într-o relație ludică cu propria poezie, cu care se identifică, se plimbă la braț, se joacă scrabble cu instrumentele ei, o disecă, o renegă cu dezinvoltura și rigoarea unui poet autentic.

Citiți un fragment din această carte aici.