Visul devine realitate - Urme de bucurie

Citiți un fragment din această carte aici.


La întrebarea Cine sunt?, omul aflat în orizontul cultural european răspunde, încă din Antichitate, văzându-se drept o ființă înzestrată cu rațiune, aflată în centrul unei lumi înțelese drept o colecție de obiecte despre care vrea să știe totul, din dorința de a le modifica în funcție de nevoile sale. Capacitatea de a avea conștiință de sine îl face să se creadă o ființă excepțională în raport cu toate celelalte forme de viață, iar substratul creștin pe care s-a construit identitatea sa îl îndreptățește să se vadă drept o culme a creației divine. Evacuând gândirea magică și reificând natura, omul a putut să cunoască și să transforme lumea prin instrumentele pe care i le-a pus la dispoziție știința. Accesul facil și, ideal vorbind, nelimitat la resursele planetei îl aduce, totuși, pe omul din lumea industrializată agresiv, în situația de a descoperi că tot progresul de care s-a servit ca să-și îmbunătățească viața se întoarce ca un bumerang împotriva sa, prin poluarea mediului și prin amenințarea cu dispariția a diferitelor specii de animale și de plante.

În acest context, în anii '60 ai secolului trecut, se conturează tot mai clar o mișcare de protecție a mediului, una dintre dimensiunile sale esențiale fiind interesul pentru salvarea vieții animalelor. Rachel Carson, biolog marin, ecolog, autoare a volumului Silent Spring (1962), în care vorbește despre pericolul pe care îl reprezintă pesticidele la adresa faunei, a florei, dar și a oamenilor, pornește în Statele Unite această mișcare, ce se extinde apoi și în Europa occidentală. Cercetările sale vorbesc despre faptul că folosirea unor substanțe care omoară dăunătorii plantelor nu are efect doar asupra viețuitoare nedorite, ci, ca într-un efect de domino, ajunge să afecteze întregul ecosistem. Imaginea metaforică pe care o folosește Carson este aceea a unei primăveri în care liniștea dintr-un oraș este absolută, pentru că insectele, păsările, oamenii înșiși suferă de o boală misterioasă, care le curmă rapid viețile.

Devenită rapid carte-cult a mișcărilor de protecție a mediului, Silent Spring este revendicată drept momentul în care s-a constituit, în interiorul acestei paradigme, un domeniu pentru care abia la începutul mileniului nostru s-a găsit o sintagmă definitorie - Animal Studies (Studii despre Animale). Renunțând la excepționalismul uman și la reificarea naturii, acest tip de abordare își propune să reașeze omul în lume, observând relația sa cu animalele, pe care o investighează din multiple puncte de vedere - biologic, psihologic, filosofic, literar, antropologic etc. Din stăpân al lumii, omul este definit drept parte componentă a ei, egală cu toate celelalte, indiferent de specia căreia îi aparțin. În ultimele două decenii, ideea centrală a Studiilor despre Animale devine aceea că existența umană a fost influențată decisiv de relația sa cu animalele. Într-un asemenea context, Andreas Weber, ecolog german, afirmă în cel mai recent volum al său, Matter and Desire, An Erotic Ecology (2017) că "noi suntem orbi, surzi și muți fără celelalte ființe (...). Fără ei, noi nu suntem, pentru că fiecare ființă presupune reciprocitate și reflectare. Doar alături de ceilalți suntem vii, prezenți în carnea însuflețită a Pământului, care ne-a adus aici și ne poartă." (subl. a.) Cu alte cuvinte, existența noastră depinde de existența celorlalți, înțeleși atât ca ființe umane, cât și ca unele non-umane. Interacțiunea, interdependența, grija și responsabilitatea față de tot ce este viu în jur devin conceptele-cheie ale acestui domeniu relativ nou al cunoașterii umane.

Dacă în spațiul anglo-saxon acest domeniu s-a dezvoltat și se dezvoltă continuu, prin strategii de tip inter- și transdisciplinar, în România el este încă într-o fază incipientă, empirică, în care contribuția esențială le aparține organizațiilor non-guvernamentale care luptă pentru drepturile animalelor. În condițiile în care conceptul însuși lipsește din limbajul științific românesc, aparițiile editoriale de la noi ce se pot încadra în această sferă a cunoașterii sunt sporadice și nu par să facă parte dintr-o strategie editorială coerentă, cu o notabilă excepție. Deși nu sunt organizate într-o colecție având drept criteriu relația oamenilor cu animalele, volumele celebrului etolog Frans de Waal, apărute la Editura Humanitas, Bonobo și Ateul. În căutarea umanismului printre primate (2017), Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor? (2019) și Mama. Ultima îmbrățișare. Ce ne spun emoțiile animalelor despre noi înșine (2020), alături de tratatul de arheozoologie al lui Cătălin Pavel, Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și animale în arheologie (2021), publicat la aceeași editură, sunt cărți pe care le putem așeza într-un imaginar raft al Studiilor despre Animale, în care disciplinele științifice, cum ar fi biologia și etologia, se întâlnesc cu umanioarele, reprezentate de studiile religioase, de istorie și de psihologie. Dacă mai menționăm și cărțile de ficțiune publicate de aceeași editură, ca de exemplu romanul scriitoarei japoneze Hiro Arikawa, Memoriile unui motan călător (2020), avem deja trasate cele mai importante linii ale unui domeniu dinamizat de dialogul permanent dintre textul factual și cel ficțional, dintre știință și disciplinele umaniste.

Într-un asemenea context, recenta apariție a volumului Urme de bucurie și alte amintiri românești ale unei italience, scris de Sara Turetta, publicat în colecția Memorii / Jurnale a Editurii Humanitas este o extraordinar de importantă contribuție la deschiderea spre publicul larg a temei care poate rămâne, altfel, doar în cercul restrâns al specialiștilor. Adunând în cele 23 de capitole experiența de 20 de ani a autoarei în sfera protecției animalelor, cu precădere a câinilor, volumul Sarei Turetta este un reper pentru orice om implicat în acest domeniu, arătându-i care sunt dificultățile, dar și cum le poate depăși.

Urme de bucurie poate fi citită, la un prim nivel, drept istoria unei organizații, Save the Dogs and Other Animals Italia, pe care autoarea a înființat-o în 2005. De la strângerea de fonduri, la comunicarea cu presa și cu autoritățile din Italia și din România, de la acțiunile de sterilizare a câinilor, la cele de salvare a animalelor aflate în situații critice, întâmplările povestite de Sara Turetta se constituie într-un document ce păstrează între paginile sale toate piedicile posibile, dar și toate ieșirile din criză. De la prima a ultima pagină, vezi crescând sub ochii tăi o comunitate și înțelegi cât de grea, dar și cât de plină de sens este viața unui activist pentru drepturile animalelor.

Într-un alt plan, cartea Sarei Turetta este un manual practic de Studii despre Animale, un text care vorbește cu multă sensibilitate și cu egală forță, despre animalele văzute ca ființe în prezența cărora oamenii își descoperă sau își pierd umanitatea. Urme de bucurie ilustrează cu exemple din centrul înființat de Sara Turetta la Cernavodă definiția pe care Cătălin Pavel o dă animalelor în volumul său: "unități semantice esențiale cu care ne-am construit lumea". Cu atât mai mult se completează cele două volume, cu cât istoriile rememorate de Sara au în prim-plan câinii, animale despre care Cătălin Pavel afirmă în cartea sa că, "dacă ar trebui să povestim istoria omului printr-un singur animal, ar trebui probabil să alegem câinele", prezentând și teoria conform căreia Homo sapiens a reușit să îl îndepărteze pe omul din Neanderthal "datorită unui parteneriat de pre-domesticire cu lupul". Toată afecțiunea, dar și violența ritualică îndreptate asupra câinilor, din preistorie până în epoca modernă, pe care le consemnează Cătălin Pavel în tratatul său de arheozoologie socială, sunt exemplificate de situațiile prin care trece Sara Turetta de-a lungul celor 20 de ani petrecuți în salvarea acestor animale.

În contextul în care, pentru publicul nespecializat, animalul încă nu este înțeles pe deplin drept o ființă ce se poate așeza în același rând cu oamenii, Urme de bucurie este aproape un manifest pentru acceptarea viețuitoarelor non-umane drept parteneri egali într-un dialog cu omul. Cu încredere și voință de neclintit, autoarea își duce zi de zi la capăt misiunea de a le arăta celor din jur că animalele merită să fie tratate cu respect, cu empatie, cu dragoste și că ele pot oferi infinită bucurie în schimbul ajutorului primit. Evoluția centrului pentru protecția animalelor înființat la Cernavodă ilustrează, la scară mică, evoluția la nivel conceptual a domeniului Studii despre Animale. Pornit la început din nevoia de a opri omorârea câinilor fără stăpân, centrul condus de Sara Turetta ajunge un spațiu salvator și pentru pisici, dar și pentru măgarii și caii care ar fi ajuns altfel la abator. Interesul arătat pentru o specie se transformă, încet, încet, sub presiunea evenimentelor, în deschidere față de mai multe vietăți aflate în pericol. La nivel teoretic, același proces se poate observa în transformarea prin care au trecut Studiile despre Animale, integrând ideea conform căreia ființele nu sunt entități distincte, ci fac parte dintr-o rețea, dintr-un ecosistem în care nu pot exista decât interacționând.

Privită din perspectiva autoarei, cartea surprinde procesul maturizării sale, care trece, ca într-un adevărat ritual de inițiere, prin etapele clasice: plecarea de acasă, explorarea unui teritoriu marginal, necunoscut (Cernavodă), încălcarea unor interdicții (discuțiile în contradictoriu dintre Sara și tatăl ei), confruntarea cu răufăcătorii (partenera de organizație care își însușește fraudulos fondurile Save the Dogs), moartea simbolică (epuizarea fizică și psihică resimțite după ani de activism într-un context ostil animalelor), renașterea (după fiecare moment în care a reușit să salveze un animal, dar, mai ales, după ce a înțeles ce are de schimbat la sine, astfel încât să poată face față consumului enorm de energie pe care îl presupune munca ei). Între Sara din primele pagini ale cărții, plină de entuziasm, dar și ușor naivă, care are încredere oarbă în oameni, în ciuda evidențelor care ar fi trebuit să o facă mai reținută, și Sara din final, care știe să organizeze echipa, să-și aleagă oamenii, care a înțeles că nu poate salva toate animalele și că nu poate să ajute dacă ea însăși nu este bine, este o diferență enormă. Cele două decenii care s-au scurs între cele două imagini ale protagonistei s-au tradus, în ființa ei, prin schimbări uriașe, care au făcut-o mai puternică, mai prudentă, dar nu i-au știrbit nimic din bucuria de a face binele, pentru că altă opțiune pentru ea nu există. Filtrată prin experiența de viață a unei tinere de 29 de ani, care își schimbă complet viața, punând-o în slujba celorlalți, acolo unde este cea mai mare nevoie de ea, Urme de bucurie este un volum care vorbește despre traseul greu, dar nespus de frumos, al transformării unui vis în realitate. În ciuda suferinței atroce din anumite momente, cartea este luminoasă, iar acest fapt este vizibil încă din titlu.

Scris de un om care a studiat literatură în timpul facultății, textul se citește ca un roman de aventuri, în care există personaje uluitor de diverse și situații tensionate, construite atent, pentru a menține atenția cititorului. Interesantă este și dispunerea pe două planuri a întâmplărilor, semnalate și la nivel grafic prin corpuri de literă diferite. Astfel, din când în când, firul narativ principal se oprește puțin, cât să fie spusă povestea impresionantă a unui câine care seamănă că un mesager tainic, ce aduce cu sine o foarte importantă lecție de viață. Diversitatea umană este dublată de diversitatea viețuitoarelor non-umane, care au nume și trasee existențiale distincte. Ca un adevărat narator omniscient, Sara Turetta le prezintă evoluția și după depășirea momentului critic, insistând pe ideea că legătura creată cu animalele în situațiile de criză durează o viață, nu se oprește în momentul în care ele au fost adoptate de o familie de aici sau din altă parte a Europei. Uitându-se în urmă, după fiecare caz rezolvat fericit, Sara înțelege, și îl face și pe cititor să înțeleagă, că între cele două ființe care s-au întâlnit transferul de conținut sufletesc a fost atât de intens, încât salvatorul a fost el însuși salvat de ființa pe care a ajutat-o. Cele două entități acționează cu forță egală una asupra celeilalte, sporindu-și bucuria, pe care o dau mai departe și celorlalți.

Raportat la personajul colectiv pe care îl așază permanent în fundal, societatea românească a ultimilor 20 de ani, Urme de bucurie este o oglindă în care se răsfrâng atât limitele, cât și reușitele unei lumi. Deși simte de multe ori că este singură împotriva tuturor, că nici legislația, nici oamenii nu o sprijină atât cât ar trebui, tonul discursului nu acuză niciodată pe nedrept. Legăturile tot mai strânse cu o țară pe care o simte ca fiind a ei, limitele umane pe care le observă fără să le judece, noblețea spiritului, dată de exersarea permanentă a respectului față de viață, în toate formele ei de manifestare, o fac pe Sara Turetta un fin și onest observator al unei societăți care se schimbă sub ochii ei. Iar din acea societate fac parte și oameni simpli, și celebrități care întind o mână de ajutor atunci când e nevoie. Episoadele finale, care prezintă mobilizarea fantastică a românilor pentru a sprijini refugiații ucraineni, sunt exemple clare că timpul nu a trecut în zadar peste comunitate și că oamenii au rezerve de altruism pe care știu să le pună în sprijinul semenilor. Privirea Sarei, a celui care, aparținând altei culturi, are distanța suficientă pentru a se uita la noi cu obiectivitate, este un examen necesar, oricât de incomod ar fi în anumite privințe. Nu poți vindeca decât o boală pe care o cunoști, iar ochii Sarei văd limpede în corpul social românesc și îi identifică tarele - neseriozitatea, corupția, infatuarea -, din dorința de a le vedea corectate.

Activistă pentru protecția animalelor, având un talent adevărat de scriitoare, femeie puternică, dar care nu și-a aplatizat sensibilitatea și latura empatică, prețuind viața oricărei ființe, Sara Turetta ne face un dar prețios, consemnându-ne istoria recentă, prin prisma felului în care am înțeles să ne raportăm la alteritatea non-umană. Citindu-i mărturisirile, înțelegem că schimbările de mentalitate, deși lente, există, iar asta o demonstrează nu numai episodul final din carte, ci însăși apariția volumului, ce prezintă o realitate la care, acum 20 de ani, prea puțini s-ar fi uitat cu deschidere și cu atenție.

Citiți un fragment din această carte aici.