Plasma

Străduța se scaldă în aerul copt de septembrie, se furișează printre blocuri și cotește spre intrarea din spatele liceului. Altădată era aici o simplă spărtură în gard, pe unde liceenii ieșeau să fumeze și maidanezii intrau să alerge după mingile de pe terenul de sport. În acești ani mulți, liceenii de atunci au devenit părinți, au albit și poate s-au lăsat de fumat. Pe unii îi mai recunosc când opresc mașinile în dreptul fostei spărturi și așteaptă până se asigură că le-au intrat copiii în curte. Și liceul s-a schimbat, i-a crescut în coastă o clădire pentru gimnaziu, a pierdut stejarul enorm care-l umbrea cu totul și a căpătat titulatura de colegiu centenar.

Parchez lateral, din prea multe mutări, în dreptul împrejmuirii pentru gunoi, și încui portierele chiar când o voce feminină sparge toropirea de amiază provincială:
- Nene, ia uite ce plasmă! Ce plasmă mare o fi fost asta!? Uită-te, bre, când îți zic, ferice de ăla de și-a luat așa plasmă! E uriașă!

O femeie scundă ridică în brațe o cutie sprijinită de containerul pentru hârtie și i-o arată unui bărbat în vârstă care fumează ciucit lângă gard. Omul dă dezinteresat din cap, deși femeia nu-l mai poate vedea, a dispărut cu totul după ambalaj, apoi scuipă nepriceput și flegma îi ajunge pe papucii din plastic. Îmi aruncă o privire fugară, dar eu mă prefac preocupată de ecranul telefonului și de aceleași știri care curg neschimbate de săptămâni întregi: criză / război, energie / Putin, facturi enorme / iarnă grea. În fiecare toamnă suntem anunțați ce fel de iarnă ne va lua prin surprindere, ninsori colosale amenință să ne îngroape cu toate spaimele noastre, geruri prognozate ne îngheață, în creierul reptilian, amintirile iernilor care au fulguit blând și au lăsat în urmă un pospai de nea, insuficient pentru un piticuț de zăpadă.

Femeia se întoarce de la gunoi cu o sacoșă din care începe să scoată încălțări folosite. Le laudă cu priceperea unui comerciant care ține cu orice chip să își vândă marfa:
- Ia vezi, nene, îți vine? Cât porți matale? Ia și probează, sunt aproape noi. Ia uite colea, ne-rupte, ne-nimic. Ca noi. Și de firmă! Ptiu, să mor aci, dacă nu sunt toate de firmă!

A înșirat pe trotuar câteva perechi de pantofi sport, răsucește încălțările de pe o parte pe alta și pipăie încântată logourile în timp ce vorbește tare, cu un efort vădit de a-și scoate tovarășul din amorțeală. Se întoarce brusc spre mine, m-am așezat alături de ei, pe soclul gardului, și încă mă prefac atentă la ecranul telefonului.
- Zi tu, doamnă, dacă nu e de firmă! Cum să arunci așa ceva? Lasă, dacă lui nu-i vine - face semn cu capul spre coleg - le duc acasă. Doar nu le-oi lăsa la gunoi! Îmi dai și mie o țigară, dacă nu te superi?!

Rupe filtrul alb și se caută de brichetă în buzunarele vestei cu dungi fosforescente pe care o poartă drept uniformă și, cu țigara atârnând în colțul gurii, în timp ce eliberează fumul printre buze ca un cowboy din westernurile vechi, își pune mâinile-n șolduri și-l admonestează pe bărbat:
- Ți-e mici, ah? Nici papucii nu-i vrei? Lasă, dă-le colea, le iau eu măcar la muncă, ce-are dacă e un pic mai mari?!

Începe să îndese încălțămintea la loc, apoi atârnă sacoșa de plastic pe una din pubelele care îi așteaptă lângă bordură. Vorbește într-o explozie de energie și zâmbește fără oprire, în contrast cu colegul posomorât. Poate este mult mai tânără decât pare și a cuibărit în interior o tinerețe netrecătoare, dincolo de chipul înăsprit de munca în aer liber. Ia unul din târnurile de plastic verde și fandează spre tovarășul ei vârstnic, face câțiva pași de dans și încremenește când atenția îi este atrasă de câțiva adolescenți care străbat strada strigând vulgarități. Se sprijină în târn, cu ochii țintă la cei trei băieți care trec pe lângă ea ca pe lângă un copac.

Strada este acum animată de copii. Grupuri-grupuri ies și intră pe porțile colegiului la ora la care unii termină orele, iar alții le încep. Un băiat din grupul gălăgios face glume proaste cu o banană pe care o aruncă la picioarele unei fete. Adolescenta îi răspunde ridicând degetele mijlocii de la ambele mâini și dă un șut fructului. Măturătoarea își iese din sărite la vederea bananei azvârlite și se repede cu târnul după băiat. Îl știe pe nume, îl amenință că îl spune acasă, dar băiatul se îndepărtează lălăind o manea, trece de intrarea școlii și se pierde în josul străzii.

Femeia se întoarce la tovarășul ei. Mușcă din banană și ne povestește cu gura plină al cui este copilul, cum îl știe de micuț când era gata-gata să-l boteze la rugămințile părinților.
- Bine că nu l-am băgat eu, cu mâinile mele, în cazan! zice aruncând coaja bananei în pubelă și ștergându-și palmele pe pantaloni. De atunci era un brotac cu gura mare. Nu mai e respect, doamnă, pentru nimic nu mai e respect, nu mai e educație, 'geaba banii și școala lor.

Exuberanța ciudată care a stăpânit-o tot timpul i se stinge de pe față și pentru o secundă pare o bătrână tristă, colțurile gurii i-au desenat un rictus de amărăciune ca un zâmbet întors, pielea s-a pătat cenușie, în spate i-a crescut un gheb.

La plecare, îi ocolesc cu grijă, fiecare își împinge pubela pe lângă bordura străzii și se opresc din loc în loc să încarce grămezi de gunoi și frunze veștede. O aud cum flecărește încântată către bărbatul care mătură apatic pe lângă trotuar:
- Îți dai seama ce coșcogea plasmă era aia? Mămică-doamne, n-am văzut așa ceva în viața mea! Ocupă un perete întreg, ce casă să ai pentru ditai plasma?!