Bordeiul, bunicul orașului

L-am găsit ascuns pe o stradă cu case etajate, presărată cu clădiri mai vechi și mai scunde, cu pridvoare în fața cărora înfloresc caișii. Bunicul orașului m-a primit gârbovit, privea împăienjenit prin două ochiuri de geam, se sprijinea în câțiva stâlpi de lemn putrezit. Acoperișul din olane măcinate de ani atingea pământul în care fusese săpat cu peste un secol în urmă. Bordeiul. O curiozitate ignorată de întregul oraș, singurul în picioare din zecile de bordeie care trebuie să fi mărginit ulițele orientale ale fostei kazale otomane, așa cum apare într-un act oficial din 1883: "Bordeiul cu locul lui din Giurgiu, strada Dunărei, coloarea Neagră, compus din duoe odăi cu tinda lor, săpat în pământ (...)". Strada Dunării începe de la colț, una dintre puținele străzi originale ale orașului care a suferit prea multe distrugeri și sistematizări. Dacă asculți cu atenție, se aud roțile de lemn ale carelor duruind pe caldarâm, aerul miroase a spinare udă de vită și a lapte proaspăt muls, copiii se joacă arșice pe stradă. În dimineți ca aceasta, bordeiul tânăr mai adulmeca aromele de salep și bragă, de pistil și alviță, se trezea în strigătele vânzătorilor ambulanți și în saluturile schimbate în limbile localnicilor. Se vorbea, se râdea, se certa și se iubea în românește, bulgărește, grecește și chiar ladino, limba sefarzilor, a primilor evrei veniți din imperiu să facă afaceri în port. Voi scrie cândva despre asta, îmi spun mereu că îl voi căuta pe acel domn din New York, urmașul unei vechi familii sefarde din Giurgiu și îi voi lua un interviu în care să se joace, îndulcite de memorie și să se transforme în povești, toate umbrele trecutului.

Umil și neștiut de nimeni, bordeiul a reușit să supraviețuiască distrugerilor succesive cauzate de războaiele care se opinteau să treacă Dunărea. A scăpat de buldozerele comuniștilor, care au ras străzi întregi și odată cu ele identitatea orașului vechi, a trecut neatins de nepăsarea și neștiința deceniilor de tranziție. A ajuns până la noi, martor al unei istorii îngropate, pe care am vrea să o uităm. Îngropate. În-groapă. Construit în parte sub pământ, ca biserica din bordei, dispărută cu peste un secol în urmă, deși în orașul-frate de dincolo de fluviu biserica îngropată a supraviețuit timpului.

Construirea unui bordei începea vara. Întâi se săpa o groapă de cel puțin un metru adâncime, denumirea de groapă devenind, în timp, sinonimă cu cameră. Unele bordeie erau concepute de la început mai spațioase cu două sau trei camere (gropi). În groapă se aruncau lemne și orice altceva era la îndemână și ardea bine: paie, ciocani de porumb, coceni, resturi vegetale. Se făcea un foc zdravăn care călea pământul. Solul lutos din șesurile dunărene căpăta proprietățile ceramicii, devenea dur și aproape impermeabil. Pereții se dublau apoi, după posibilități: bârne de lemn, bețe împletite de răchită sau chiar cărămizi arse, așa cum este bordeiul nostru. Acoperișul se ridica pe stâlpi deasupra pământului, coama fiind aliniată cu mijlocul gropii. De multe ori, peste acoperiș se arunca pământ care se înierba și făcea din bordei o movilă verde, perfect camuflată în câmpia din jur. Bordeiul nostru are acoperiș din olane roșcate. Femeile modelau argila pe picior, de aceea olanele au dimensiunea și căldura coapsei feminine.

Conceput ca o locuință rurală, bordeiul a făcut parte dintr-un sătuc aflat lângă oraș și numit Smârda, adică "loc mlăștinos", pentru că Dunărea își întindea bălțile și canalele umflate de primăvară până la poalele satului. În josul străzii pe care locuiește bordeiul se mai găsesc, doar dacă știi unde să le cauți, ruinele fostului zid de apărare construit de turci, o fortificație ale cărei pietre de construcție s-au risipit la temeliile multor case vechi. După plecarea otomanilor, sătucul Smârda a fost alipit orașului și a căpătat numele de "Culoarea Neagră" pe o hartă pe care mahalalele erau pete roșii, verzi, albastre și galbene. Așa ne-am ales cu un bordei urban care și-a continuat existența când celelalte bordeie au început să dispară.

Din orice motive și-ar fi construit bordeie oamenii Dunării - și nu doar ei - și acestea țineau de nevoia de protecție, frica de armatele străine care năvăleau prea des pentru durata unei vieți omenești, sau de sărăcia care îi îndemna să folosească materialul cel mai întâlnit în natură - ceea ce azi am numi sustenabilitate - acestea și-au pierdut sensul spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Bordeiele au început să dispară, iar construirea altora noi a fost interzisă, la sfatul medicilor și al igieniștilor.

De când am găsit bordeiul, într-o zi de primăvară când glicina de pe stradă explodase pe pereții caselor, am tot căutat și m-am convins că bordeiul-bunic este o raritate. Unicul bordei urban locuit permanent până de curând, singura locuință semi-îngropată rămasă in situ, un martor al unui mod străvechi de locuire, o căsuță modestă care a supraviețuit cu demnitate.

Ajuns în timpul nostru, bordeiul pare să fi păstrat legături secrete cu puținele monumente care provin din acea zonă a trecutului pe care părem să o uităm, încadrată în patru secole de kaza otomană. Vine din timpul cetății care păzea Dunărea, este rudă cu Tabia, cele două porțiuni rămase din vechile fortificații otomane, cu turnul turcesc care funcționa ca foișor de foc și cu geamia trupelor cetății, transformată în biserică creștină.

De doi ani ne străduim să îl aducem în atenția oamenilor și să îi construim un viitor. Așa mic cum este, de apleci capul când pășești înăuntru, cu acoperișul aproape atingând pământul, cu curtea lui cât palma, cu cireșul din prag și smochinul din poartă, vedem bordeiul ca pe un bătrân care vrea să trăiască și dorește doar să fie ascultat. Știm, desigur, că alte orașe au conace și cetăți, le vedem în vacanțe, intrăm și ne minunăm de măreția lor, dar noi avem un bordei. Doar noi avem un bordei. Încă îl avem.