Celălalt întuneric

Mama îi zicea Dănuța. Rareori, când o mai alinta sau avea nevoie de ea.
Dănuța, adună niște frunze de mentă din grădină, să punem la ceai.
Dănuța, du-te să le dai boabe găinilor.
Dănuța, ajută-mă să șterg vasele.

Ea sărea mereu în ajutor, îi plăcea să își audă numele spus astfel de mama. Dănuța-drăguța, Dănuța-mâța, Dănuța-pisicuța, o mai striga când era mică de tot. În ultimul timp rămăsese Dana și atât. Dano suna și mai urât, îi venea să fugă, să se ascundă, să dispară. Dano era strident, urmat de pașii apăsați ai mamei. Se auzea dușumeaua duduind și Dănuța fugea spre ușile masive ale dulapului de haine. Prima oară când se îndesase peste paltoanele și trenciurile familiei, trăsese ușa după ea și se scufundase într-un întuneric aromat și ocrotitor. Îi fusese bine, nu era ca întunericul din curte care se năpustea peste ea rece și fioros. Celălalt întuneric, cel de afară, era ca un lup rău, iar acesta din șifonier fusese ca un cățeluș blând. Și cui să îi fie frică de cățelușii cu blănița catifelată ca haina de iarnă a mamei?! Dănuța își ținuse respirația cât mama călcase cu pașii ei greoi, înăbușiți de covorul gros din cameră. Când ușa s-a închis în urma mamei, Dănuța și-a luat mâinile de la gură și aerul parfumat din dulap i-a năvălit în piept. Mama tăia levănțica în fiecare vară, apoi o aduna buchete-buchețele. Le lega cu sforicele ciopârțite de Dănuța dintr-un ghem de-ale bunicii și le atârna cu capul în jos, între stâlpii bucătăriei de vară. Așa numeau ei aplecătorul sub care își găsiseră loc un aragaz cu butelia lui ruginită și o masă cu patru scaune de lemn. Acolo mâncau de când dădea căldura și până toamna târziu. Așa nici nu se ducea miros de mâncare în casă, mama nu se supăra când Dănuța scăpa firimituri pe jos și pisica Pompineta avea voie să se frece pe sub masă de picioarele Dănuței, care îi dădea pe furiș câte o bucățică gustoasă. După ce se usca levănțica, Dănuța și mama o tăiau cu foarfeca și o băgau în săculeți de tifon pe care îi împrăștiau prin dulapuri, printre lenjerii sau prin buzunarele și glugile hainelor de stofă.

Dănuța rămăsese în dulap până aproape să adoarmă, apoi împinsese încetișor ușa, cu grijă să nu scârțâie, și printre haine se strecurase o rază de lumină. Se distingea acum fâșul călduros, dublat cu blăniță, cumpărat de bunica din ultima pensie. Paltonul bunicii erau încă în dulap, mama spusese că 40 de zile nu se dă nimic din casă. Dănuța mângâiase cu obrazul stofa ușor uzată și își scufundase fața printre pulpanele hainei. Pe lângă levănțică, se mai simțea un miros familiar. Un pic de parfum ieftin care nu reușea să acopere o aromă ca de pâine caldă, care îi amintea de îmbrățișările bunicii și de cum o purta în brațe, când Dănuța obosea și o dureau picioarele.
- E mare de-acum, cât crezi că o mai cărăm în brațe? se repezea mama de câte ori bunica se opintea să o ridice pe Dănuța.
- Las-o, mie nu mi-e greu, e slăbuță tare și-i ușoară ca un fulg.
- Prea îi cauți în coarne, prea o răsfeți, mormăia mama când Dănuța își încolăcea brațele în jurul gâtului bunicii și punea capul pe umărul ei. O mai auzea pe mama cum bombăne ceva despre copiii răsfățați care ajung să li se urce părinților în cap și nu pricepea cum un copil și-ar putea ține echilibrul într-o poziție atât de acrobatică, stând pe scăfârlia unui adult.

Când a ieșit din dulap, Dănuța se simțea mai liniștită. Mama își făcea de lucru în bucătăria de vară și nu i-a aruncat nici o privire când a trecut pe lângă ea. Nu a observat-o nici când Dănuța s-a împiedicat de o dală a trotuarului și s-a oprit temătoare, derulându-și în minte vocea mamei: ridică picioarele alea când mergi, nu mai târșâi ca o babă. Cuvintele nu au venit după ea, mama ori nu o văzuse - ceea ce era de mirare, ea știa tot ce se întâmplă, de parcă ar fi avut ochi la ceafă - ori era binedispusă, ori prea obosită. Oboseală trebuie să fie, mereu este prea obosită, și-a zis Dănuța, trăgând un scăunel în fața bucătăriei de vară. Când este veselă, cântă cu voce tare sau fredonează încetișor. Ceea ce nu se mai întâmplă acum, de când nu mai pornesc nici radioul, 40 zile nu se ascultă deloc muzică.

Tata îi zicea Dan, un nume de băiat care o făcea să se simtă bine, chiar dacă ea era fată. Scurt, dintr-o singură silabă, numele masculinizat suna ca o notă muzicală în vocea caldă a tatălui și o umplea de mândrie, ca atunci când îi trăsese un pumn unui copil care îi imitase mersul. Mergea legănat ca o rățușcă, în încercarea de a ascunde piciorul drept, mai scurt. Șoldurile i se deplasau inegal și fundul îi rămânea în spate, de parcă ar fi ezitat să o urmeze. Venise acasă cu ochii-n lacrimi, surprinsă ea însăși de violența gestului și de golul pe care i-l lăsase furia eliberată prin lovitura de pumn. Îi era frică să nu fie certată, dar tatăl o ridicase în brațe și o învârtise în aer. Când a lăsat-o jos, Dănuța era puțin amețită și-l auzise pe tată cum îi spune că este băiatul lui. Mai bună chiar decât un băiat, adăugase tatăl, am o fată care face cât doi băieți la un loc. Dănuța se înroșise de plăcere.

De atunci, asociase numele de băiat cu care o striga tatăl cu amețeala plăcută pe care i-o dădea bucuria de a ști că este mai bună decât acel fiu pe care tatăl nu-l primise de la un Dumnezeu zgârcit. Dănuța încerca zi de zi să-l asigure că nu a pierdut nimic când Dumnezeu i-o dăduse pe ea. Isteață foc cum îi confirma toată lumea că este, făcea socoteli dinainte de merge la școală și știa să numere până la o mie. Bunica o învățase să citească ceasul și niciodată nu se încurca când era întrebată cât e ora. Știa o mulțime de poezii. Le recita la cererea tatălui, când aveau musafiri. Intra în sufragerie fără tragere de inimă, I se părea grețos când cucoanele o pupau pe obraji, iar domnii o zgâriau cu fălcile lor aspre. După fiecare poezie făcea câte o plecăciune care li se părea oaspeților foarte amuzantă. O putea ține o oră tot într-o poezie-plecăciune, dar oamenii se plictiseau repede și începeau să discute de-ale lor, iar Dănuța găsea momentul potrivit să o șteargă pe ușă, la treburile ei. În plus, era mai curajoasă decât orice băiat cunoscut, doar când se lăsa noaptea i se făcea puțin frică, mai ales afară, în celălalt întuneric, unde i se părea că umbrele se retrag în colțuri și așteaptă să se repeadă asupra ei. Cu toate astea se întâmplase să iasă cu o lanternă în curtea unde dormeau păsările, înaintase însoțită de haloul de lumină ca un licurici, cu inima bătându-i în urechi și tot nu se lăsase.

Nu mai lovise pe nimeni, deși unii copii mai măcăiau în spatele ei. Nu-i păsa. Era la fel de bună ca un băiat. Poate mai bună, în ciuda piciorului un picuț mai scurt. Așa se născuse și pe ea nu o deranja nici un pic, bunica îi spunea că străzile sunt pentru toți oamenii și pe strada pe care copiii aleargă are și ea dreptul să meargă, poate ceva mai încet, uneori poticnit, important este nu se oprească.

Atentă să nu se mai împiedice încă o dată, Dănuța a luat din bucătăria de vară scaunul pe care obișnuia să stea bunica. Nu-l clintiseră din locul lui, astfel încât Dănuței i se părea că bunica nu lipsește de tot, s-a ridicat numai puțin să aducă sarea sau murăturile la masă.

În soarele sărac de toamnă, Dănuța s-a apucat să scrie lângă aplecător, folosind ca birou scaunul bunicii. Din caietul ei îți dădeai seama cu cine își făcuse lecțiile de când intrase la școală. În primele pagini, rândurile de bastonașe și liniuțe dansau strâmb și tremurat, așa îi zicea bunica, să le lase când se înclină unele spre altele, când se cocârjează de parcă le dor șalele, că doar nimeni nu-i perfect pe lumea asta. Urmau paginile cu litere. Astea da, erau aproape perfecte, caligrafiate cu migală și cu umbra mamei profilată pe caiet. La a mic de mână, o picătură de lacrimă se ițea albăstruie în colțul din dreapta jos. Mama îi mai rupea foaia din caiet și Dănuța o lua de la capăt, mai bine, mai frumos, mai perfect.

De acum începea cu tata primele cuvinte, las-o că o omori, îi spusese mamei, fac eu cu ea, vin direct acasă, nu mă mai opresc nicăieri, nici la bere, nici la nimic. M și A, m și a, m-a-m-a, ma-ma, mama. Pe pagina de abecedar, o mamă stătea pe bancă înconjurată de copii. Purta un pulover galben, părul buclat și întinsese palmele căuș spre cel mai mic băiețel. Alți doi băieți o priveau pe mama cea frumoasă, zâmbeau întorși spre ea, în timp ce singura fetiță din imagine se juca deoparte cu o păpușă, cu spatele la mamă și la băieți.

Când a venit tata, întâi a învârtit-o în aer până ce Dănuța și-a pierdut răsuflarea de la atâta râs. Apoi și-a tras un scăunel și s-a așezat alături de ea.
- Să citim, i-a zis, iar Dănuța a început sigură pe ea să citească fiecare literă.
- M și A, m și a, m-a-m-a, mama.
- Nu, Dănuțule, ascultă aici, zi pe silabe: ma-ma, ma-ma, mama. Zi și tu!
- Mama, mama, mama! a spus veselă Dănuța.

Dănuța s-a pierdut în silabe. Nu le putea domestici, n-o ascultau și nici ea nu le înțelegea. La început, vocea tatălui a fost răbdătoare, până când o umbră de dezamăgire a început să-i crească și să i se ascută în glas, iar cuvintele s-au prăvălit peste Dănuța. Se făcuse mică sub șuvoiul care aducea cu un lătrat. Înserarea înghițise lumina puțină de octombrie și îi acoperea pe amândoi. Dănuța, chircită pe scăunel, cu lacrimile strânse dureros în gât. Tatăl, în picioare, o siluetă hrănită de umbră, de seară și de celălalt întuneric.