Un oraș care cântă

Cred că avem mai multe euri care se includ unele pe altele, mai multe ființe interioare care se intersectează sau se cuprind, îndesate în matrioșka cea mai mare, acoperite sub fațada pe care o arătăm lumii. Eul creativ, cel care scrie, desenează, cântă sub duș sau gătește într-o bucătărie de garsonieră cu talent de mare chef, doar în cele mai fericite cazuri se confundă cu eul de la birou, altfel stă ascuns tot timpul programului obișnuit, de la 9 la 17. Unele euri au dispărut sub atât de multe matrioșka adăugate succesiv de vârstă, de experiențele de tot felul, încât le uităm complet. Altele par să stea în expectativă și apar când te aștepți mai puțin. Poate matrioșka erotica, să zicem sau mai bine să nu intrăm în intimități și să ne gândim la matrioska călătoare, cea care pleacă în mijlocul ședinței de birou, fără valiză și fără bilet de avion, în Australia sau Brazilia. Toată vara am fost nevoită să o chem înapoi pe a mea, fie că se plimba pe vreo plajă exotică, fie că se refugiase la răcoare printre căsuțele colorate din Upernavik, sau ajunsese tocmai în Alaska, în orașul și-a strâns toți locuitorii sub un singur acoperiș. Măcar se întorcea sub imperativul "Întoarce-te imediat! Trebuie să fim atente la ședința departamentului", s-a dovedit ascultătoare, spre deosebire de ultima matrioșka descoperită, cea mai rebelă, poate pentru că vine din adolescență. Am dat peste ea destul de recent, de când copiii au crescut, nu mai vor să ne însoțească și pot rămâne singuri acasă. Ultima dată s-a întors după aproape o săptămână, am lăsat-o în noapte, la cel mai bun concert la care am fost anul acesta, a rămas zile întregi să cânte rock simfonic, entuziasmată de rotunjimea și profunzimea sunetelor, de publicul care știa versurile, de partiturile muzicienilor răsfoite de vântul fierbinte. Abia când s-a întors încă fredonând Child in Time, Stormbringer, The Temple of the King sau Catch the Rainbow, am putut să mă apuc de scris. Să nu o fac sub imperiul entuziasmului, deși cel mai exact instrument pentru a măsura calitatea unui concert este bucuria care se prelungește cu ecoul interior al muzicii.

Concertul trupei Kikimora, mai mult decât un tribut Deep Purple și Rainbow, a fost închiderea stagiunii Operei de Stat din Ruse, cu participarea orchestrei simfonice condusă de cel mai tânăr dirijor al Bulgariei, Dimitar Kosev, a corului și a câtorva soliști ai operei care au venit cu surpriza serii, arii din Puccini, Verdi și Bizet pe aranjament rock.


Mi se pare o abordare foarte înțeleaptă plierea pe public, să ieși în întâmpinarea spectatorilor, să faci orașul să cânte. De la începutul verii a fost montată în centrul orașului "Scena de sub stele" și am petrecut câteva seri plăcute la spectacolele operei coborâte în stradă. Poate nu-i cea mai bună acustică, dar "Mica Vienă" prindea strălucire. Pe lângă spectatorii plătitori de bilet, trecătorii se opreau minute în șir pe trotuar să asculte, alții stăteau la mesele cafenelei din apropiere, copiii se jucau nu departe de scenă și opera devenea parte integrantă din viața de seară. De altfel, localnicii par să iubească această instituție care are o activitate surprinzător de intensă și variată pentru un oraș mai degrabă mic. De un an de când i-am descoperit această dimensiune, Ruse sună ca o cutiuță muzicală plină cu surprize, pe care o deschid cu încântare pentru Piazzola, Verdi sau fragmente din musicaluri celebre.

Din nou despre ultimul concert al stagiunii 2023, am reușit să adun câțiva prieteni și, fără să le spun mare lucru despre ce îi așteaptă, i-am lăsat să se scufunde în surpriza uriașă pe care o avusesem și eu cu un an în urmă. Cu numele unui spirit din mitologia slavă și bănuiesc că sub conducerea chitaristului Nikolo Kotsev - cunoscut și respectat în Europa ca lider al trupei finlandeze Brazen Abbot și compozitor al operei rock Nostradamus, care a avut o premieră fastuoasă în Sofia și alta mai recentă în Ruse, dar la vremea aceea nu învățasem să privesc cu atenție în jurul meu - Kikimora este o explozie de profesionalism și de energie. Cu toată experiența de spectator al concertelor rock de stadion sau de club, de la concerte tribut, la nume consacrate, de la rock simfonic la metal, chiar nu îmi dau seama cum s-a construit un concert atât de complet, cum s-au aliniat stelele de deasupra acestei scene, poate vocalistul extraordinar, Nik Zdravkov a dat totul pe scenă, dirijorul care se comportă ca un star rock, fiecare muzician din orchestră care se bucura sincer și vizibil de rostul lui pe lume în acel moment, amfiteatrul intim, publicul cald și cunoscător al unei muzici cu care au crescut generații, fiecare în parte și toți la un loc au generat un fluviu de entuziasm și emoție care a curs prin inimile tuturor.


Pe drumul scurt de întoarcere, pe podul care ne trece peste Dunărea niciodată albastră, spre orășelul nostru prăfuit sub torpoarea provinciei mici, am avut impresia că venim dintr-o poveste, de pe alt tărâm spre care ni s-a deschis un portal de care știu doar inițiații.

(Foto: Ivo Botev)