Zaha la MAXXI(m)

Am ajuns, înainte de pandemie, să văd muzeul MAXXI, proiectat în 2009 la Roma de regretata Zaha Hadid (aici). Este un proiect mult mai complex decât îmi imaginam doar din fotografii. De altfel, îi încurajez pe studenții mei să facă experiența direct a spațiului architectural, la fața locului. Sunetele, lumina unui anumit moment al zilei, mirosurile chiar - toate contribuie la înțelegerea, la aproprierea unui asemenea spațiu, cu mult dincolo și diferit de reprezentarea fotografică sau video. Îi încurajez pentru că eu însumi fac această experiență ori de câte ori pot.

Aici, este vorba de conversia unor clădiri industriale vechi de cel puțin un secol, de demolarea altor câtorva și de îngemănarea celor rămase cu obiectul nou, care le dă târcoale, le surmontează sau le ocolește subtil. De la stradă, nu înțelegem mare lucru din această coabitare simbiotică, întrucât, venind dinspre strada principală vedem doar fațadele vechi. Strada muzeului se desface la stânga din artera care vine de la Piazza del Popolo direct spre nord, dar coborâți din tramvai la stația situată lângă Palazetto dello sport, al lui Pier Luigi Nervi, deci împușcați două capodopere cu o singură deplasare!

Păcat că acest minunat lăcaș al modernității târzii este într-o nemeritată stare de derelicție acum... (aici). Macheta lui am văzut-o zeci de ani pe holurile facultății de arhitectură de la București (acum e chiar în diagonala intrării în holul principal). La cursul de structuri ni s-a vorbit îndelung despre sofisticata sa cupolă nervurată și, în plus, curbată și pe verticală, la margini: mie îmi amintea de Sfânta Sofia constantinopolitană, față de care, însă, este minusculă.

Abia ajunși în dreptul muzeului MAXXI vedem și dihania cea nou adăugată, care își încheie mersul spiralat privind cu totul către Palazetto, deci înapoi față de sensul principal de acces urban la muzeu. E greu de explicat în cuvinte spațiul interior nou creat. El este permanent în flux, în curgere, în ascensiune: când plan orizontal de expunere, când escalatoare - curgerea spațială se îndreaptă, meandric, înspre punctul final, unde e înrămată perspectiva înspre oraș, ca și când spațiul interior ar plonja în gol.

De asemenea, întreg peisajul interior este alb-negru, industrial ca expresie, cumva în contrast cu însăși ideea de spațiu modernist de expunere a artei: white box. Mi-a plăcut foarte mult această lucrare hibridă a marii arhitecte, obligată să își negocieze gesturile, flamboiante în alte proiecte; de prezența referinței istorice, oricât de modestă va fi fiind aceasta. În constituirea ansamblului, se vede că noul ține cont de și înglobează ca repere spațiale clădirile istorice păstrate pe sit. Este un foarte elegant exemplu de coprezență a timpilor istorici și o dovadă că această arhitectură nepământeană, futuristă, a Zahăi Hadid nu este deloc nepotrivită pentru a ședea, mai degrabă respectuos, în relație cu istoria, pe care, altfel, o abhoră...