University of Cincinnati, OH (I) - Aronoff Building/DAAP

Cu câteva zile înainte de a pleca eu spre patrie, în 1994, a avut loc ceremonia de groundbreaking pentru noua clădire a Colegiului de design, arhitectură, arte și urbanism (DAAP), pe care îl urmasem într-un program de master numit MSArch, absolvit ca șef de promoție. Clădirea fusese finanțată de familia Aronoff, care a mai construit în oraș câteva edificii excepționale, de starchitecture, cum se numește arhitectura semnată de numele grele ale momentului.

Trebuie explicat cum a apărut prima clădire proiectată parametric pe colțul de nord-vest al micului campus al universității. Decanul școlii de arhitectură, dl. Chatterjee, a impus, în anii optzeci, acest proiect de a echipa campusul cu câteva edificii importante, menite să tracteze după ele interesul studenților de a învăța aici, pe dealurile de la nord de râul Ohio, aproape de colțul a trei state (Ohio, Indiana și Kentucky). A reușit să atragă în proiect nu doar conducerea universității de la acea vreme, ci și interesul câtorva arhitecți de prima linie: Peter Eisenman, Frank Gehry, I.M. Pei, Michael Graves (el însuși absolvent al școlii de arhitectură de aici) și, deloc în ultimul rând, Morphosis. Treizeci de ani mai târziu, locul arată complet schimbat la față.

Cât despre clădirea cea nouă a DAAP (aici), între timp ea a fost și restaurată, cu un cost apropiat de cel al construcției inițiale, dar și cu promisiunea că, de data asta, va rezista mai bine.

De ridicat, s-a ridicat cu constructori navali, date fiind formele supuse unei geometrii non-standard nespus de complicate, pe care computerele au generat-o. Cum? Amprenta școlii vechi (ea însăși o conjuncție de două vârste arhitecturale, de ani șaizeci și șaptezeci) a fost plimbată și ștanțată pe amplasament la diferite grade de înclinare față de verticală, păstrându-se corpul comun rezultat din această translație: un soi de Nud coborând scara duchampian (aici).

Traiectoria acestui parcurs închide în centru un atrium care, acum, adună viața publică a colegiului, dar și o scară/spațiu public, semănând unui râu coborând de la izvoare la deltă, unde se petrec evenimente ale școlilor, expoziții și episoade de picoteală ale studenților (aici). Dacă întâi, spre deal, scările sunt cascadă, la vărsare, ele ies din clădire și conduc către parcare. Profesorul și mentorul meu, John E. Hancock, împreună cu care am comentat adeseori rezultatul, spunea că interiorul îi amintește de un târg medieval, pitoresc, adunat în jurul unei piețe, poate aceea din fața bisericii.

Caracterul sedimentar este întărit de suprapunerile diferite ale straturilor / etajelor, care permit, de asemenea, și perspective insolite între aceste cote diferite. Clădirea, repet, a fost printre primele proiectate pe bază de proces cu final deschis și a deschis calea unei întregi direcții ulterioare în arhitectura contemporană.