Cum începe (și se și termină, terminat fiind) spațiul public urban în România? Cum ni se deschide el? Cum pășim, cum ieșim și cum intrăm în spațiul public urban românesc actual? Făcîndu-ne cruce. Crucindu-ne. La propriu.
Oamenii, noi, noi, oamenii, ne cultivăm, în momentul de față, cu preponderență, dacă nu în exclusivitate, spațiul privat, fie el fix sau mobil - mașina -, cu care de fapt ne echipăm, cu care de fapt ne înarmăm, în care de fapt ne închidem, ne baricadăm, și cu care, în felul acesta, impietăm asupra spațiului public, fugind unii de alții și unii prin alții (omul-media), unii asupra altora sau, de fapt, ca să fim cinstiți, mai ales unii asupra celorlalți. După care ne mirăm și ne revoltăm de ceea ce facem, de fapt, cu toții, (aproape) fiecare în parte.
Cum ieși, prin urmare, din casă, din spațiul privat, din templul ego-ului (devenit, în felul acesta, încă din viață, mormînt: monument funerar al vieții) în spațiul public urban, fizic, material românesc actual - ca să îi spunem în întregime pe nume -, trebuie să te uiți în toate sensurile și în toate direcțiile, să-ți faci, la propriu, cruce, o, așa-zicînd, "cruce a văzduhului": spre toate cele patru zări. Doamne ajută!
S-o luăm pe rînd: cînd ieși din casă pe stradă, de fapt în stradă (și strada e tot un interior: al cetății; și strada e tot o casă: casa comună), te uiți, normal, în stînga și-n dreapta, chiar pe trotuar fiind (pe carosabil, la traversare, nici nu mai vorbesc: trebuie să te uiți în ambele sensuri chiar dacă este sens unic, mai cu seamă atunci, căci trec virtuoșii, eleganții, șmecherii, artiștii de bicicliști), trebuie să te uiți, așadar, în stînga și în dreapta, pentru că vîjîie curierii pe la urechi, acești noi "oameni cu ricșa" ai falsei mișcări a capitalismului digital-sedentar, dar trec, cum spuneam, și cei care se joacă cu biciclete și trotinete, care se "dau", la propriu, cu ele ca-n călușei, la iarmaroc, cît-mai-repede-trecători care, deci, sînt fie aserviți vitezei capitalului, pur și simplu sclavagiste, fie ludic-aserviți capitalului infantilizant: jucîndu-se regresiv cu niște jucării care transformă orașele în orășele ale copiilor, de fapt ale cetățenilor deresponsabilizați și reduși la căutarea de mici plăceri inofensiv-lucrative (ca să nu realizeze că de fapt trudesc) prin reducerea la statutul unic, monocultural (deci a-cultural), de consumatori, adică de producători de profit.
Te uiți, apoi, cînd pășești pe stradă, în spațiul public, în jos, pentru că sînt peste tot gropi sau dale și prost (adică hoțește) fabricate, și prost (adică tot hoțește) lipite, montate, de mîntuială, care adică nu numai se dezlipesc, ci se și macină, se fărîmițează, arătîndu-ți direct, ca într-o ilustrație de manual, cum se fac banii publici praf în spațiul public și exclusiv profit privat, licit sau nu (mai ales nu).
Și, nu în ultimul rînd, cînd ieși din casă în stradă (nu există spațiu exterior: trecem din în în în, dintr-un în în alt în, în-în-în, la nesfîrșit), te uiți, așadar, în sus, pentru că, nu-i așa, "Atenție, cade tencuiala!" (cel mai adesea grăbit, agramat scris, fără virgula și exclamarea necesare: gramatica, limba română sînt tratate la fel ca spațiul public, limba fiind, poate, spațiul public prin excelență, înaintea orașelor; spațiu public sau spațiu comun?).
Trebuie, deci, să-ți faci cruce cînd ieși din casă. Și asta și faci. De trei ori chiar, după datină și canon: o dată, ca să te îndemni, să-ți faci curaj să ieși, să pășești, să pornești; a doua oară, ca să nu ți se întîmple ceva; și a treia oară - sau, de fapt, prima -, minunîndu-te de ceea ce vezi, de cum arată strada - spațiul public urban, fizic-material, românesc actual.
Cînd ieși din casă în România, azi, îți faci cruce și te și crucești. Doamne ajută! Cu Dumnezeu înainte, prin spațiul public românesc actual etc.!
Oamenii, noi, noi, oamenii, ne cultivăm, în momentul de față, cu preponderență, dacă nu în exclusivitate, spațiul privat, fie el fix sau mobil - mașina -, cu care de fapt ne echipăm, cu care de fapt ne înarmăm, în care de fapt ne închidem, ne baricadăm, și cu care, în felul acesta, impietăm asupra spațiului public, fugind unii de alții și unii prin alții (omul-media), unii asupra altora sau, de fapt, ca să fim cinstiți, mai ales unii asupra celorlalți. După care ne mirăm și ne revoltăm de ceea ce facem, de fapt, cu toții, (aproape) fiecare în parte.
Cum ieși, prin urmare, din casă, din spațiul privat, din templul ego-ului (devenit, în felul acesta, încă din viață, mormînt: monument funerar al vieții) în spațiul public urban, fizic, material românesc actual - ca să îi spunem în întregime pe nume -, trebuie să te uiți în toate sensurile și în toate direcțiile, să-ți faci, la propriu, cruce, o, așa-zicînd, "cruce a văzduhului": spre toate cele patru zări. Doamne ajută!
S-o luăm pe rînd: cînd ieși din casă pe stradă, de fapt în stradă (și strada e tot un interior: al cetății; și strada e tot o casă: casa comună), te uiți, normal, în stînga și-n dreapta, chiar pe trotuar fiind (pe carosabil, la traversare, nici nu mai vorbesc: trebuie să te uiți în ambele sensuri chiar dacă este sens unic, mai cu seamă atunci, căci trec virtuoșii, eleganții, șmecherii, artiștii de bicicliști), trebuie să te uiți, așadar, în stînga și în dreapta, pentru că vîjîie curierii pe la urechi, acești noi "oameni cu ricșa" ai falsei mișcări a capitalismului digital-sedentar, dar trec, cum spuneam, și cei care se joacă cu biciclete și trotinete, care se "dau", la propriu, cu ele ca-n călușei, la iarmaroc, cît-mai-repede-trecători care, deci, sînt fie aserviți vitezei capitalului, pur și simplu sclavagiste, fie ludic-aserviți capitalului infantilizant: jucîndu-se regresiv cu niște jucării care transformă orașele în orășele ale copiilor, de fapt ale cetățenilor deresponsabilizați și reduși la căutarea de mici plăceri inofensiv-lucrative (ca să nu realizeze că de fapt trudesc) prin reducerea la statutul unic, monocultural (deci a-cultural), de consumatori, adică de producători de profit.
Te uiți, apoi, cînd pășești pe stradă, în spațiul public, în jos, pentru că sînt peste tot gropi sau dale și prost (adică hoțește) fabricate, și prost (adică tot hoțește) lipite, montate, de mîntuială, care adică nu numai se dezlipesc, ci se și macină, se fărîmițează, arătîndu-ți direct, ca într-o ilustrație de manual, cum se fac banii publici praf în spațiul public și exclusiv profit privat, licit sau nu (mai ales nu).
Și, nu în ultimul rînd, cînd ieși din casă în stradă (nu există spațiu exterior: trecem din în în în, dintr-un în în alt în, în-în-în, la nesfîrșit), te uiți, așadar, în sus, pentru că, nu-i așa, "Atenție, cade tencuiala!" (cel mai adesea grăbit, agramat scris, fără virgula și exclamarea necesare: gramatica, limba română sînt tratate la fel ca spațiul public, limba fiind, poate, spațiul public prin excelență, înaintea orașelor; spațiu public sau spațiu comun?).
Trebuie, deci, să-ți faci cruce cînd ieși din casă. Și asta și faci. De trei ori chiar, după datină și canon: o dată, ca să te îndemni, să-ți faci curaj să ieși, să pășești, să pornești; a doua oară, ca să nu ți se întîmple ceva; și a treia oară - sau, de fapt, prima -, minunîndu-te de ceea ce vezi, de cum arată strada - spațiul public urban, fizic-material, românesc actual.
Cînd ieși din casă în România, azi, îți faci cruce și te și crucești. Doamne ajută! Cu Dumnezeu înainte, prin spațiul public românesc actual etc.!