Istoria eternă a favoriţilor

Elveţia - Togo 2-0
Ucraina - Arabia Saudită 4-0
Spania - Tunisia 3-1

Există în fotbal drame trăite tăcut care se consumă în cariere uimitoare la mari echipe de club, împletite cu frustrarea de a nu fi jucat nici un mare turneu final mondial. Un talent însămînţat într-o naţiune care fotbalistic îngroaşă numărul participantelor şi cam atît. Poate cel mai mare dintre uriaşii care n-au gustat din senzaţiile unei Cupe Mondiale e George Weah, declarat chiar cel mai bun fotbalist al lumii într-un an. Născut în Liberia, el n-a putut niciodată să aibă în preajmă conaţionali care să formeze o naţională puternică. Şi astfel a rămas cu o carieră ciuntită şi un regret niciodată îndreptat.

Ryan Giggs e al doilea pe lista marilor mei absenţi, galezul pierzînd acum trei ani şi şansa să meargă măcar la europene, după un baraj cu cîntec împotriva Rusiei. Legenda lui Manchester a fost lăsată acasă în 1994 de România, acela fiind momentul cînd Ţara Galilor a avut cea mai mare şansă de a ajunge la Mondial. Abedi Pele se înscrie şi el pe lista regretelor mele de microbist care n-a văzut la un mondial tot ce era mai bun de văzut. Ghana abia anul acesta a debutat la Mondiale, cînd el are aproape zece ani de cînd s-a retras.

Există, în acest context, jucători uriaşi care au putut să se bucure de un turneu final, Drogba şi Şevcenko fiind cei mai reprezentativi în Germania. Cote d'Ivoire şi Ucraina sînt la Mondial şi nu mă bucur pentru nimeni cum mă bucur pentru aceşti doi mari atacanţi. Şeva a fost magnific împotriva Arabiei Saudite, mai ales la golul patru al ucrainienilor, cînd a dat o pasă de manual şi de neuitat.

Chiar dacă zgîlţîie un pic cîteva evidenţe, mondialul nu cutremură din temelii ordinea mondială. Spania e într-o formă senzaţională, dar niciodată n-a însemnat ceva serios în clasamentul final, aşa că nu ştiu, chiar dacă mi-ar plăcea, cît de multe poate scoate de la turneul acesta. A revenit de la 0-1 cu Tunisia atacînd continuu şi eficient. Dar nu a fost niciodată în fruntea bucatelor. Fotbalul e domeniul de activitate, nu doar sportivă, unde ierarhiile sînt bătute în cuie şi cultivate la scară de sistem. Brazilienii se nasc campioni mondiali şi uneori trăiesc accidente care-i îndepărtează temporar de titlu. Italienii au mereu forţa de a se lupta, la fel ca argentinienii. În 76 de ani de istorie mondială, doar şapte echipe s-au încununat cu laurii celui mai bun. Germania, Anglia şi Franţa numai acasă au putut-o face (în '54, în Elveţia, nemţii erau ca acasă). Există o genă care lipseşte majorităţii, acea credinţă de nezdruncinat în forţa şi în soarta învingătorului, pe care o au doar aceste naţiuni fotbalistice. Nu întîmplător vedetele cele mai multe sînt în aceste ţări. Nu cred, aşadar, că există la acest Mondial favoriţi în afara celor consacraţi. Spania, Ghana şi cine o mai fi, doar participă frumos la o întrecere pe care alţii o cîştigă mereu.