Despre ce mai (avem voie să) vorbim

"De azi nu mă mai joc cu păpușile."
"Și ce ai vrea să faci?"
"Să joc tenis."
 
Cam așa a început aventura mea cu sportul. Eram în clasa a treia, aveam doar teniși chinezești și treninguri groase din bumbac. Tenișii de Drăgășani se găseau greu. Când prindeau ai mei câte o pereche, pentru mine sau pentru frate-meu, mă mândream cu ei de parcă aș fi purtat Stuart Weitzman pe covorul roșu. Revoluția încă nu se creiona. Îmi era frică de câte ori părinții ascultau Europa liberă, deși nu știam care ar fi implicațiile și complicațiile dacă cineva ar fi aflat. Mi se repeta compulsiv că nu am voie să spun nimănui, niciunui copil cu care mă joc, ce se întâmplă în casă și ce program ascultă tata. Din spatele ușii închise, ajungeau la mine bârâituri și sunete ascuțite și nu înțelegeam de ce undele scurte, medii sau lungi pot fi atât de periculoase. Metronomul fusese de multă vreme interzis, iar Cornel Chiriac nu mai era printre noi. Se vorbea, dar pe ascuns. Șușotit.

În vremea aceea apăruseră păpușile tip Barbie pe care le îmbrăcam în cârpe adunate de pe jos, din croitoria de la parterul blocului. Când prindeam o bucată de lurex, le făceam rochii de seară. Stăteam pe sub balcoane, pe pături aduse din casă, și ne imaginam petreceri fastuoase la care păpușile se îmbracă elegant, pentru că fancy încă nu exista în vocabularul nostru și oricum ar fi fost un cuvânt mult prea subversiv pentru regim. Habar nu am ce a declanșat dorința mea de a mă apuca de tenis, dar știu că am avut toată susținerea alor mei, care s-au dat peste cap și mi-au cumpărat prima rachetă. Din lemn. Era bleu și scria cu roșu pe ea Reghin. Am reușit să o rup, după ce am trântit-o de pământ, mai ceva ca McEnroe. Eram de o înălțime respectabilă pentru vârsta mea, nici prea înaltă nici prea scundă, ușor rotunjoară și aveam niște fălci ca merele numai bune de mușcat. Cea de a doua rachetă, deja era mai mare. Avea culoarea palului și marginea de jos a lobului albă.

Revoluția i-a prins pe ai mei în Germania. Reușiseră să plece la începutul lui decembrie, după ce nenea Victor, unchiul mamei, Schuster, le trimisese toate scrisorile care să dovedească că sunt rude și că garantează pentru ei. Plecau în RFG. Când s-au întors, mi-au adus o rachetă Rossignol și mingi Slazenger. Folosite. Dar cui îi păsa. Rachetă din fibră de carbon! Doar profesioniștii aveau așa ceva. Tot atunci am văzut o pereche de adidași tip gheată Adidas. Și ei purtați, dar din nou, ce mai conta.

La televizor puteai să vezi joi Dallas și vineri Moștenirea Familiei Guldenburg. Începuseră să se bage banane la cofetăria de sub noi. Încă era cofetărie pe atunci. Spațiile de la parterul blocului fuseseră gândite și împărțite între cofetari, croitori, barmani și coafeze, înainte să ne fi mutat noi acolo. Lumea părea să fie împăcată cu diviziunea între caste. După o vreme, barul a devenit spațiu pentru asigurări, coaforul cofetărie, croitoria cramă. Democratizarea nu s-a oprit aici, ci a transformat cofetăria în bar cu păcănele și partea din spate a croitoriei în sediu de reparații pentru casetofoanele de mașini. Inginerii de sunet de pe Wembley ar fi putut invidia nivelul decibelilor care urlau la proba de sunet în curtea blocului spre disperarea vecinilor. Unii dintre ei bolnavi, la pat, alții care făceau dializă. Tata.
 
 Libertatea de exprimare trona sub orice formă, indiferent de fumul de țigară care îți afuma apartamentul sau bașii care nu se opreau decât în zori de zi. Cum se face, cum nu se face, aprobările erau date și niciodată luate. Chiar și acum, dacă sesizezi poliția comunitară, ți se spune că ei nu au ce face, că nu li se pare că muzica ar fi tare și în niciun caz că deranjează liniștea publică. Orice încercare de a-i determina pe agenții de ordine să stea o săptămână în apartamentul tău, fără să le ceri chirie, pentru a vedea cât rezistă cu zgomotul de scaune trase pe ciment, muzică și înjurături e menită eșecului. Toată lumea trebuie să trăiască, ți se spune. Tout à fait d'accord. Logica și bunul simț îmi spun că și noi, cei care locuim deasupra acestor localuri, avem același drept. Sau nu? Libertatea de exprimare comportamentală a celui care are o astfel de afacere pare să primeze libertății mele de a locui în liniște în propria casă. Prin lege. Puținele lecturi de semiotică mă fac să pun la îndoială corectitudinea politică pentru că, deși ea există la nivel de concept, pare să fie lipsită de semnificant. Suntem într-un raport de pentru unii mumă, pentru alții ciumă, așa cum suntem și cu legile.

Când m-am apucat de tenis, nu aveam voie să vorbim de rău regimul. Nu aveam voie să ascultăm Back in the USSR și nu aveam voie să ne plângem la cozile la care stăteam cu noaptea-n cap. Ne uitam la Mihaela și la Nu pagadi! După 1990 am avut voie, sau am crezut că avem voie, să vorbim despre orice. Muriseră oameni pentru libertatea de exprimare. Era momentul nostru. Acum din nou, nu mai avem voie să vorbim despre, dar se poate vorbi oricand peiorativ despre. Uneori, am impresia că această corectitudine politică e ușor părtinitoare. Are preferați.

Recent am văzut un documentar despre Woodstock-ul din 1999. Nu mai avea nimic din ce a fost, nu în 1969, ci mult mai aproape, în 1994. Libertatea de exprimare fusese prost înțeleasă. Limp Bizkit declarau că nu au instigat publicul la acte de violență. În line-up erau doar trei femei: Alanis Morissette, Sheryl Crow și Jewel. Organizatorii îl considerau pe Carson Daly de la MTV "reporter de război", pentru declarațiile făcute. Ceea ce odată a fost simbolul exprimării libere devenea reinterpretabil. Reporteri, artiști, participanți la festival, organizatori, agenți de securitate vedeau fiecare în felul lor libertatea de exprimare. Și limitele ei. Un lucru e sigur: iubirea, motto al festivalului din 1969, nu s-a mai oferit cu plăcere, ci s-a luat cu forța.

Cărțile de parenting sugerează că nu mai aveam voie sa spunem nu copiilor. Suntem încurajați să ne exprimăm liber fără să ținem cont că îi putem jigni pe alții. Știm mai bine decât profesioniștii cum trebuie făcute lucrurile. Ba mai mult! Le și spunem. Vorbim despre abuz la nivel social și academic doar în contextul care ne favorizează. Terfelim semantica libertății și o ajustăm propriilor nevoi. Despre ce vorbim de fapt?
Pun Henry Rollins pe repeat. Liar.