24.10.2022
În urmă cu câțiva ani povesteam cu o prietenă despre o hartă sonoră a orașului, pe care visam să o concepem împreună. Cu povești culese de prin cartiere, cu locuri puțin cunoscute și explorate, cu sunetele care însoțesc acele locuri, care să compună un altfel de tablou, la scară mică, al Clujului.

Pentru că această hartă ar fi presupus foarte multă muncă și foarte mult timp pe care nici eu și nici prietena mea nu-l aveam atunci la dispoziție, am pus proiectul deoparte, sperând că la un moment dat în viitor o să-i vină rândul și o să ne găsim resurse să-l punem în practică.

Mi-am adus aminte de el săptămâna trecută, când Ioana, prietena mea dragă cu care împart această rubrică de Marafeturi la LiterNet, m-a invitat să vorbesc despre sunet și radio la clasa unde este ea dirigintă.

Mi-am scos din sertarul memoriei această idee de hartă sonoră a orașului și i-am provocat pe elevii de clasa a X-a la joacă: să încercăm să descriem orașul cu ajutorul sunetelor pe care le auzim zi de zi.

Cel mai des în discuția noastră a apărut un element care le estompa pe toate celelalte: zgomotul traficului. Sunetul pneurilor pe asfalt, troncănitul tramvaielor, claxoane, frâne, accelerații. Ca un fel de pătură groasă care acoperă orice alt sunet.

Și pentru că m-a întristat concluzia asta, după întâlnirea de la liceu mi-am propus ca timp de câteva zile să mă plimb pe străzi cu urechile ciulite, încercând să descopăr ce alte sunete produce orașul în paralel cu traficul. Sunt acolo tot felul de zgomote mici și discrete, însă trebuie să ai multă răbdare, timp și atenție ca să le descoperi. Și, mai ales, să umbli pe la periferie, în locuri puțin circulate de oameni și mașini. De parcă orașul ar vorbi cu voce mică, sau cu multe voci mici și pudice, care se arată doar celor care le caută cu multă perseverență. Clipocitul Someșului atunci când se lovește de piciorul unui pod, ciripit de păsări ascunse în tufișuri, ciori care croncăne puternic neintimidate de oameni, aruncând de la înălțime nuci care se sparg cu pocnet de asfalt. Țăcănitul unor foarfeci de grădină, mânuite de o doamnă în vârstă care a ieșit să taie ultimii trandafiri pe care nu i-a înmuiat bruma, fâșâit de frunze galbene, roșii și portocalii pe străduțe lăturalnice unde salubritatea nu intră să le strângă. Ah, ce bucurie! Să găsești o stradă îngustă, acoperită cu un strat gros de frunze prin care poți să mergi târșâindu-ți picioarele. Fâș, fâș, fâș. Frunze moi și catifelate, pe care îți vine să le cuprinzi cu mâinile și să ți le torni în cap, așa, ca în copilărie, dar ți-e rușine, pentru că ești om mare și serios, și ce-ar spune alți adulți dacă s-ar nimeri să treacă pe acolo și să te vadă!

Obosită după o săptămână de ciulit urechea, am ieșit sâmbătă aproape de oraș, în Rezervația botanică de la Suatu.

Nici nu m-am apropiat bine de malul unuia dintre lacuri, că am fost copleșită de mulțimea de sunete pe care le-am auzit. Un stârc cenușiu care s-a ridicat în zbor fâlfâind din aripi și țipând sonor, deranjat de vizita noastră neașteptată, un stol de rațe sălbatice care măcăneau cu emfază, multe păsări mici care s-au ridicat cântând deasupra bălții ca la comandă, fâșâitul vântului prin măciuliile de stuf, o mulțime de alte sunete și de viețuitoare pe care n-am știut să le identific, plescăiturile apei, cârâitul plin de sfială al lișițelor. Un concert pe care l-am ascultat fără să îndrăznesc să mă mișc prea mult, ca să nu sperii și să alung artiștii, emoționată de bogăția acelei vieți sălbatice atât de complexe la care aveam privilegiul să asist și care își vedea de treabă, indiferentă la prezența mea.


Și m-am gândit din nou la orașul înecat în sunet de claxoane, frâne și roți, care ar putea vorbi mai distinct și mai armonios dacă noi oamenii am învăța ca măcar uneori să ne oprim din agitația asta sterilă și arogantă și am sta să-l ascultăm cum respiră și cum povestește.

0 comentarii

Publicitate

Sus