Nimic nou despre spațiu și timp

În ultima vreme mă gândesc mai mult la spațiu decât la timp. Îmi vin în minte întâi toate casele în care am locuit și doar apoi repausul pe care mi l-am permis în fiecare dintre ele. Mă gândesc la expresiile cu time din limba engleză. Mă amuz încercând să găsesc câte una pentru fiecare spațiu locuit din viața mea. Umplu spațiul cu amintiri lăsând timpului răgaz să se odihnească. De parcă ar fi mai bătrân. Uit că sunt monozigoți și că au aceeași vârstă. Am tendința să îl favorizez mai mult pe unul decât pe celălalt. O preferință îndreptățit umană. Poate pentru că timpul este dual. Janus cu două fețe, activ și latent. Uneori curge, trece ca tăvălugul peste tine, fără să îți dai seama. Alteori, din contră, e prea lent și se încăpățânează să te întârzie. Te îmbie dându-ți impresia că îl posezi. Un șarlatan. Spațiul mi-a dovedit că este mai statornic. Nu te trădează la fiecare trăire ce vine să te scoată de pe orbită. Timpul e un aventurier. E fiul risipitor care se întoarce când nu mai are ce cheltui. Ar vrea să calce orgoliul spațiului în picioare. Nu știe că acesta nu mai crede în vanitate.

Îmi place să spun că spațiul are un timp al său. Văd timpul cum se oferă să fie în slujba lui, atunci când îi convine, când nu are treburi mai importante de făcut. Alteori, se revoltă, vrând să pedepsească tot ce s-a construit sub egida lui. Un icnet de neputință ce se dorește a fi furie. O furie pe care o recunosc în patina caselor pe lângă care trec. Habar nu are el că pentru mine vremuirea înfrumusețează locul! Am încetat să mă mai războiesc cu el. Atâta minte cred că am. Văd timpurile cu care se înhaită. Maștere ce vor să îl subjuge. Le las să treacă în ritmul lor și nu îmi mai calculez viteza de reacție la provocările cu care vin. Refuz să mai contabilizez timpul newtonian. Mi-l fac prieten doar ca durată. Îl primesc în spațiul meu fără să îl întreb prea multe. La ce mi-ar folosi să știu ce are de gând sau ce a mai făcut? Tacit, locul în care intră se dovedește a fi generos considerând că așa se face. Mă întreb dacă spațiul nu a fost mai primitor decât timpul dintotdeauna. Te găzduiește lăsându-te să ai locul tău, să-ți aduci și propriul timp cu tine. La rândul său, are spațiu de depozitare. Unghere, debarale, pivnițe și poduri nebănuit de încăpătoare. Doar pentru ca tu să-ți găsești locul cu toate aluviunile pe care le-ai adunat de-a lungul vremii, fără să te mai poți debarasa de ele. E înțelegător și nu judecă. Îți demonstrează că are o anduranță mult mai mare decât crezi. Uneori se dovedește a fi mai maleabil decât timpul. Se lasă creionat și arhitecturat. Prea mult și prea ușor în ultima vreme. Păcat!

Sunt spații care încorporează în ele alte spații, care mai apoi sunt developate, ținute în soluții, scoase din tăvi și puse la uscat. Se scurg fără să piardă niciun detaliu din original. Sunt spații în care imaginile îți trec prin fața ochilor narativ. Sunt spații scenice, care te aduc mai aproape de actori. Sunt spații de parcare și spații în care intri cu smerenie. Sunt spații în mine și în tine așa cum sunt spații și distanțe între noi. Sunt timpi în muzică și dans care au ritm. Sunt timpi morți în conversații ce nu ar mai trebui resuscitate. Sunt timpuri și vremuri noi, alerte, intempestive, neiertătoare, zbuciumate, în care se moare fără să fi iubit cu adevărat vreodată. Sunt vremuri în care rănim și altele în care ne tămăduim. Merg în tandem. Un echilibru ce nu poate fi destabilizat. Unde e unul, trebuie să fie și celălalt.

Dar sunt și spații în care nu mai ai loc și timpuri pe care nu le mai vrei ale tale. Locuri din care îți dorești să pleci și vremuri în care ai vrea să te reîntorci. Nostalgii nestăpânite, regrete premature. Dacă mai este încă timp? Și dacă nu mai este? Ecarisajul nu e o soluție, iar tu nu mai ești aceeași. Cernobîlul e parte din copilăria ta, în timp ce maturitatea îți este marcată de neputința rearanjării hajibului pe capul oricărei femei care ai putea fi tu. Înțelegi și simți altfel. Ai deja curajul de a vocifera și de a-ți cere drepturile. Sunt vremuri ce se înghesuie în tine, dar locul e prea mic. Ai crescut într-o țară comunistă și ai tot adunat, de frică să nu-ți lipsească ceva. Nu ai știut când să te oprești. Ai pus unele peste altele trăiri și oameni, dureri care nu erau ale tale. Sunt la fel de multe ca pungile de plastic pe care le ții în coșul din răchită, spunându-ți că data viitoare când vei merge la magazin nu vei mai cumpăra niciuna. Triezi și încerci să alegi înțelept. Măcar de data asta încerci.

Atât. Nu mai am spațiu și timpul îmi spune că e vremea să mă opresc.