După ce miercuri, 26 octombrie, am vorbit, la Constanța (invitat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Constanța Unu, și Asociația Kulturale, la Atelierele 22), pornind de la Estetica întîlnirii. Enigma artei contemporane de Baptiste Morizot și Estelle Zhong Mengual (Contrasens, "Novus", 2021), și vineri, 28 octombrie, la Timișoara (în cadrul Sit+Read. Independent Artbook Fair), pornind de la Despre critică. Breviar de sociologie a emancipării de Luc Boltanski (Contrasens, "Novus", 2022), ambele traduse și introduse de mine (ca autori noi pentru noi), mi-am notat, ca să nu uit să revin și să adăst pentru a dezvolta: Traducerea nu e una. Din toate punctele de vedere. De aici pericolul și suspiciunea: multiplică, înmulțește. Face demografie.
Așa este, dar încă mult prea generic, prea general, prea vag - aproape banal spus, indicat. Ce vreau să spun, să propun de fapt pentru a dezvolta (nu acum, nu încă, acum doar încerc să precizez direcția) este că, vorbind despre specificul meu în ceea ce privește traducerea acestor două cărți (în cazul celei dintîi, despre discrepanța istorică, dar armonică, dintre radicalismul ideilor și blîndețea neo-literară, post-avangardistă, adică mai curînd narativă, a stilului; în cazul celei de-a doua, despre ne-traducerea termenului-concept, propriu autorului, de surplombare - "teorie critică surplombantă" - și a opțiunii de traducere a termenului-concept de épreuve - "încercare", "punere la încercare" - prin probă, pentru a-l face să consune, ca "teorie pragmatică a criticii", cu fundamentalul, pentru pragmatismul filosofic american, în special la John Dewey, de test), mi se pare că putem formula, meta-traduce așa: există o primă etapă sau treaptă, de neînlocuit chiar și atunci cînd e implicită, a traducerii, care e traducerea-lectură sau traducerea citită, adică traducerea semantică, impresivă, de înțelegere și auto-decriptare a unui text, cînd interpretăm și supra-interpretăm textul-sursă, dar o facem în scris, în varianta traductivă scrisă, care poate fi atunci supra-marcată, purtînd și manifestînd semnele înțelegerii și ale decriptării noastre; or, aceste semne, aceste supra-mărci trebuie, apoi, ulterior, într-o a doua etapă, îndepărtate, eliminate, suprimate, trebuie, atunci, să de-traducem, cum am spus cîndva, făcînd trecerea la o a doua etapă sau treaptă a traducerii, post-semantică, propriu-zis stilistică și idiomatică (în sensul de idiom al autorului și al textului cu pricina, mai întîi în cadrul propriei lor limbi-culturi-situații, apoi, ca pură invenție și creație a traducătorului-autor, într-un idiom lingvistico-cultural propriu limbii-țintă), pe care tind s-o numesc traducerea-scriere sau traducerea scrisă, care este traducerea propriu-zisă, performativă, expresivă, efectuată.
Și mi-am amintit, vorbind, de un exemplu pe care l-am mai discutat (în Totul trebuie tradus). Este vorba de o anecdotă, nu mai știu de unde extrasă și de cine povestită, potrivit căreia G. Călinescu a fost surprins copiind, transcriind din Alexandru Odobescu (despre care avea să spună, într-o formulare memorabilă, că "bătea cîmpii cu grație"), pentru a-i intra pe sub pielea stilului. Ce făcea marele critic era să traducă din "odobesciană", adică să practice performativitatea scriptică proprie traducerii în condițiile imposibilității de a traduce, adică în condițiile în care textul-sursă, deși scris tot în limba română, trebuia totuși scris, trans-scris, adică tradus, critic, dar, tradus fiind, performat, nu doar citit "aerian", transcendent, fără în-corporare. Văd în acest gest pur "tehnic", "procedural", "operațional" al lui Călinescu o genială intuire a specificului de neînlocuit, ireductibil, al traducerii: o discretă, dar efectivă reverență a criticii la adresa traducerii. Care, tocmai de aceea, trebuie explicitată, manifestată, tradusă.
Așa este, dar încă mult prea generic, prea general, prea vag - aproape banal spus, indicat. Ce vreau să spun, să propun de fapt pentru a dezvolta (nu acum, nu încă, acum doar încerc să precizez direcția) este că, vorbind despre specificul meu în ceea ce privește traducerea acestor două cărți (în cazul celei dintîi, despre discrepanța istorică, dar armonică, dintre radicalismul ideilor și blîndețea neo-literară, post-avangardistă, adică mai curînd narativă, a stilului; în cazul celei de-a doua, despre ne-traducerea termenului-concept, propriu autorului, de surplombare - "teorie critică surplombantă" - și a opțiunii de traducere a termenului-concept de épreuve - "încercare", "punere la încercare" - prin probă, pentru a-l face să consune, ca "teorie pragmatică a criticii", cu fundamentalul, pentru pragmatismul filosofic american, în special la John Dewey, de test), mi se pare că putem formula, meta-traduce așa: există o primă etapă sau treaptă, de neînlocuit chiar și atunci cînd e implicită, a traducerii, care e traducerea-lectură sau traducerea citită, adică traducerea semantică, impresivă, de înțelegere și auto-decriptare a unui text, cînd interpretăm și supra-interpretăm textul-sursă, dar o facem în scris, în varianta traductivă scrisă, care poate fi atunci supra-marcată, purtînd și manifestînd semnele înțelegerii și ale decriptării noastre; or, aceste semne, aceste supra-mărci trebuie, apoi, ulterior, într-o a doua etapă, îndepărtate, eliminate, suprimate, trebuie, atunci, să de-traducem, cum am spus cîndva, făcînd trecerea la o a doua etapă sau treaptă a traducerii, post-semantică, propriu-zis stilistică și idiomatică (în sensul de idiom al autorului și al textului cu pricina, mai întîi în cadrul propriei lor limbi-culturi-situații, apoi, ca pură invenție și creație a traducătorului-autor, într-un idiom lingvistico-cultural propriu limbii-țintă), pe care tind s-o numesc traducerea-scriere sau traducerea scrisă, care este traducerea propriu-zisă, performativă, expresivă, efectuată.
Și mi-am amintit, vorbind, de un exemplu pe care l-am mai discutat (în Totul trebuie tradus). Este vorba de o anecdotă, nu mai știu de unde extrasă și de cine povestită, potrivit căreia G. Călinescu a fost surprins copiind, transcriind din Alexandru Odobescu (despre care avea să spună, într-o formulare memorabilă, că "bătea cîmpii cu grație"), pentru a-i intra pe sub pielea stilului. Ce făcea marele critic era să traducă din "odobesciană", adică să practice performativitatea scriptică proprie traducerii în condițiile imposibilității de a traduce, adică în condițiile în care textul-sursă, deși scris tot în limba română, trebuia totuși scris, trans-scris, adică tradus, critic, dar, tradus fiind, performat, nu doar citit "aerian", transcendent, fără în-corporare. Văd în acest gest pur "tehnic", "procedural", "operațional" al lui Călinescu o genială intuire a specificului de neînlocuit, ireductibil, al traducerii: o discretă, dar efectivă reverență a criticii la adresa traducerii. Care, tocmai de aceea, trebuie explicitată, manifestată, tradusă.