Lucrurile mici

"Și când primești pachet, să nu mănânci cu cearșaful în cap. Să împarți din tot ce îți trimitem".

Așa îmi zicea tata când mă suna la telefonul fix din hol ca să îmi spună că mi-au trimis pachet prin mecanicul de locomotivă. Trenul avea douăsprezece vagoane, iar ușile nu se închideau de cele mai multe ori. Iarna, dacă viscolea, zăpada intra pe coridorul care mirosea a fum de țigară și urină. Oamenii stăteau îngrămădiți unii în alții lăsând puțin loc să te strecori pe lângă ei. Poate pentru că aveau nevoie să se simtă mai aproape. Nu erau telefoane mobile. Cu toate astea, se vorbea mai mult. Trenul care venea de la Iași aduna multe povești până să ajungă la Timișoara. Geamurile erau murdare. Banchetele din mușama. Era fie foarte frig, fie foarte cald. Deschiderea geamului, dacă nu era blocat, sau a ușii de la compartiment, era o negociere în urma căreia puteai rămâne îmbufnat până la destinație. În compartiment încăpeau zece oameni. Se mânca pe ziar, pe un prosop curat sau nu se mânca deloc. De obicei, cei care mâncau din brișcă erau mult mai dispuși să te invite să le guști din mâncare. Slănină, brânză, ouă, parizer, ceapă și roșii. Asta se mânca. După care se stingea cu o gură sănătoasă de țuică. Trenul, ticsit de pachete, făcea cinci ore din Câmpulung Moldovenesc până la Cluj-Napoca. Acum face cinci ore și patruzeci de minute. Uneori și patruzeci și două de minute. Timpul s-a comprimat doar pentru durata zilei. Călătoriilor, asemeni genului literar care se ocupă de ele, nu li se fură din timpul de desfășurate. Din contră, li se adaugă. Cu o dărnicie pe care nu ți-o dorești, dar căreia nu i te poți împotrivi. În ciuda tuturor neajunsurilor, întotdeauna mi-a plăcut să merg cu trenul. Pentru lumile pe care le oferă și la care altfel nu aș avea acces. În toți acești ani în care am ales să călătoresc cu trenul, am fost fascinată de dinamica care se creează între pasageri. Lumea se schimbă, iar relațiile dintre oameni, fie că se cunosc sau nu, sunt supuse aceluiași proces al transformării. Din păcate, alteritatea începe să dispară în fața singularității. Se vorbește prin mesaje cu un interlocutor invizibil fără să mai explorăm potențialul povestitorului ascuns în cel din fața noastră.

Facultatea, pentru care plecai de acasă ca să îți faci un rost mai târziu, cum spuneau părinții, era Mecca oricărui adolescent de provincie ieșit de pe băncile liceului. Se intra greu, iar locurile erau puține. Selecția se făcea în funcție de ceea ce știai și nu de planurile de finanțare. Nivelul era ridicat. Timpul petrecut în bibliotecă, exponențial. Îți drămuiai banii să îți ajungă până la lichidare. Nu erau carduri. La post restant stăteai la coadă la fel ca toți cei care aveau noroc să primească un ajutor de care alții se bucurau mult mai rar decât tine. Mâncai pufuleți și beai sana pentru că nu aveai timp să ajungi la cantină între cursuri. În schimb, gândul la mâncarea pe care o așteptai de la părinți era sățios. În weekenduri mergeai la gară pentru că cineva de acasă se gândea tot timpul la tine. Ridicarea pachetelor cu mâncare era un eveniment social. Gara se transforma într-o agoră în care, cei care venisem la facultate, schimbam impresii de orice fel, în așteptarea sacoșelor de rafie burdușite. Cu iubire. Deveniseră personaje cu nume proprii în momentul în care părăsiseră bucătăriile în care mamele stătuseră în picioare fără să contabilizeze vreodată timpul sau oboseala. Popescu, Zugravu, Ghorghiu, Bughean eram strigați aleatoriu de către mecanicul de locomotivă care, în ciuda înălțimii de la care ni se adresa, de cele mai multe ori era un om bun, mâncat de griji și de vărsat. Pe peron se legau prietenii fără prea multe așteptări. Ne ajutam să ducem bagajele până la un autobuz sau troleu. Cei care luau tramvaiul erau cei mai norocoși pentru că stația e chiar la ieșirea din gară. Așa credeam atunci când bodogăneam cu năduf că sacoșa e mult prea grea și eu trebuie să traversez strada ca să ajung la autobuzul cu numărul 27 ce mă ducea în capătul cartierului Grigorescu. Ajungeam acasă și puneam pe masă, pentru colegele de apartament, tot ce primeam. Chiftele, sarmale, prăjitură cu mere, prăjitură cu vișine sau prune, zacuscă, dulceață, cârnați, caș de Botoșani, pus cu sare în borcan, plăcinte cu brânză sărată și mărar, plăcinte cu brânză dulce și stafide. Cornul abundenței continua să se reverse cu cartofi, ceapă, ouă și mere de la bunelu, care le strângea cu grijă ca să mi le trimită. Ținea găini mai mult pentru nepoți decât pentru el. Veteran de război, bunelu mergea la București, tot la două-trei luni, să se întâlnească cu alți veterani cu care întâi a fost în război, iar apoi a împărțit lagărul și închisoarea. Mergea să semneze acte. Avea un scris îngrijit, ușor aplecat înspre dreapta și nu scria decât cu stiloul. Când se întorcea, ne aducea ciocolată. Mă suna la Cluj să îmi spună că a făcut greu rost de ea, că l-au ajutat prietenii lui să găsească și că e de cea mai bună calitate. Ciocolată menaj neagră. Aproape de fiecare dată era învelită în hârtie de galantar. O puneam pe fundul de lemn și încercam să o tai cu cuțitul cu lamă groasă. Adunam cu grijă bucățile mici și subțiri care se desprindeau din ciocolata ce arăta ca un lingou. Le treceam ușor prin gură, lăsându-le să se topească încet. Timpul stătea în loc, iar fericirea, pe care încă nu știam să o definesc așa, era amfitrioană. În fiecare toamnă bunelu mergea la piață să aleagă legumele pentru murat. Avea deja oamenii lui. De la unii cumpăra gogonelele, de la alții varza, iar de la alții castraveții. Pentru harbujei își aloca o zi aparte, pentru că erau preferații mei. Îi punea la murat cu mere și struguri, pentru că pere punea în butoiul cu varză. Îmi plăcea să îi mănânc cu piure de cartofi și să beau moarea. Eram fascinată de complementaritatea culorilor care se întâlneau în farfurie. Când nu putea să îmi trimită la Cluj, mă suna și îmi spunea: "Ionuț, bunu a pus harbujei pentru tine. Să vii la bunu, că bunu te așteaptă." Îi simțeam așteptarea în voce.

"Și când primești pachet, să nu mănânci cu cearșaful în cap. Să împarți din tot ce îți trimitem. Ți-a pus maică-ta să ai de unde da". Așa îmi zicea tata de câte ori mă suna la telefonul fix din hol să îmi spună că mi-au trimis pachet. Tata a murit primul. Apoi bunelu. La trei luni. Mama continuă să îmi trimită pachete în care îmi pune mai mult decât aș avea nevoie. "Poate mai dai cuiva" reiterează de fiecare dată pentru a se asigura că am învățat să împart fără să mă gândesc că oamenii ar putea trăi fără exercițiul dăruirii.