21.11.2022
Am început să citesc povești la biblioteca județeană în anul 2012. Atunci se construia programul săptămânal Ora poveștilor, se extindea la filialele de cartier și era mare nevoie de voluntari pentru el.

Fiul meu era pe atunci la grădiniță, iar în fiecare miercuri ne urcam în tramvai după amiaza și mergeam împreună la biblioteca din cel mai mare cartier al Clujului, Mănăștur.

Publicul era deosebit de numeros și din cale-afară de pretențios. Copii de grădiniță care miroseau la fel: a supă de găluște, gris cu lapte și a pătuț din pal, cu așternuturi creponate. Mulți mai aveau imprimate pe obraji la sosire urmele pernelor de la somnul de amiază.

Înainte de primul meu contact cu ei, îmi imaginam că voi fi un fel de Albă ca Zăpada, care se așază în mijlocul unor pitici curioși care stau cuminți și mai ales tăcuți în jurul ei, îi sorb cuvintele rostite pe un ton diafan, după care toată lumea pleacă acasă, mulțumită și îmbogățită spiritual.

Realitatea a fost însă cu totul alta: nu doar că publicul nu-mi sorbea cuvintele de pe buze, dar se foia, vocifera, protesta, cerea altă poveste, întrerupea. Nici vorbă să pot citi de la cap la coadă o cărțulie de dimensiuni reduse.

Am avut nevoie de o lungă perioadă în care să învăț să le câștig atenția și răbdarea, să-i implic în poveste, să nu le dau răgaz să se plictisească. În timp mi-am dezvoltat o metodă proprie și fel de fel de șiretlicuri merite să-i țină atenți și tare mult m-am bucurat când, după câteva săptămâni grele, am reușit să termin de citit o poveste întreagă. Așa a trecut un an și jumătate. Biblioteca se umplea de copii mai ales în zilele urâte și friguroase, dar avem public permanent, copii însoțiți de mămici, și ele dornice de socializare și bucuroase să fie împreună într-o comunitate veselă și caldă.

Și acum îmi place să le citesc povești copiilor, însă n-o fac permanent, merg doar uneori, atunci când e nevoie de ajutor la bibliotecă.


La începutul lunii noiembrie 2022, la Festivalul cărții pentru copii, am fost din nou chemată la Ora poveștilor și m-am bucurat să regăsesc biblioteca și colțul dedicat cititului plin de ascultători. Metodele mele de vrăjit auditoriul au funcționat și am reușit să citesc două cărți întregi. Copiii s-au așezat lângă mine, mi-au studiat bijuteriile (fetițele întotdeauna fac asta), am râs, am povestit, i-am provocat să continue singuri poveștile citite.

După ce cărțile au fost puse înapoi pe raft și majoritatea publicului a plecat, cel mai mare dintre auditori, un băiețel care mi-a spus cu mândrie că e în clasa întâi și că deja știe să citească, m-a rugat să citim împreună o carte. A ales un volum despre planete, și am silabisit umăr la umăr nu-cleu, or-bi-tă, e-clip-să, fe-no-men, ga-la-xi-e.

Apoi, de parcă am fi fost prieteni buni și vechi, mi-a povestit despre colegii lui de școală, despre doamna Mia, învățătoarea lui, despre ziua lui care va fi în februarie, râzând cu dinți de lapte și cu doi ochi căprui cu gene lungi care se umpleau de lumină.

A plecat apoi să asiste la un spectacol de teatru de păpuși și m-a uitat complet. M-a privit mirat atunci când, după spectacol, i-am făcut cu mâna, de parcă niciodată în viața lui nu mă văzuse și nu mă cunoștea.

Cred că de fapt de asta îmi place să le citesc copiilor povești la bibliotecă. Învăț mereu că cel mai important e momentul prezent, copiii mă învață că nu contează trecutul și nu dau încă doi bani pe viitor. Contează doar acel moment în care stăm aplecați asupra unei pagini colorate și ne mirăm de fierbințeala soarelui, de un lup pe care un iepuraș îl învață să citească, sau de o familie de șoricei care locuiește într-o casă de păpuși. Plutim și visăm împreună, ne imaginăm o lume bună, frumoasă și generoasă, iar eu uit complet că afară e frig, că orașul e aglomerat și miroase a gaze de eșapament, sau că mă așteaptă o săptămână grea, cu felurite treburi plicticoase de adult.

E drept că după ce m-au luat complet în posesie, mi s-au urcat în brațe și mi-au pus un milion de întrebări, acești mici cuceritori mă abandonează fără regrete și fără să se uite înapoi. Iar eu îmi iau inima frântă, plec spre casă și aștept următoarea întâlnire la care voi fi cucerită de alți ochi cu gene lungi și de alți dinți de lapte care râd, se minunează și se bucură, pentru ca apoi să meargă mai departe, spre un alt prezent, cu povești și milioane de întrebări.

0 comentarii

Publicitate

Sus