Reîntâlnirea cu Toni Servillo într-un spațiu adecvat, de data aceasta, a reiterat o altă amintire, în care am avut șansa să îl văd jucând într-un spectacol de teatru, pe scena Teatrului Național din Cluj, în cadrul festivalului organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Interferențe din 2018. La Piccolo Teatro di Milano regizase Elvira, un spectacol cu un decor simplu în care personajul este ghidat înspre propriul adevăr cu scopul de a afla cine este în esență. A fost unul dintre acele spectacole de la care am plecat fără să îmi fi dorit să mai discut cu cineva despre ce se întâmplase acolo, în spațiul care m-a înghițit fără să mai am timp să mă gândesc că ar trebui să și respir în tot acest timp. Un spectacol mare în aparenta lui simplitate. Mi se părea extraordinar nu doar să îl văd în carne și oase pe Toni Servillo, ci și să îi simt forța pe care o emana, care nu avea nimic de a face cu un joc în forță. Era vorba de o prezență puternică, de o atitudine care sparge orice convenție teatrală pentru a satisface spectatorialitatea celor din sală.
Articulat sau nu, substantivul sală invită la o suită de construcții nominale ale căror câmpuri semantice variază de la școală la teatru, de la spital la gară, de la nunți la conferințe, de la fitness la dans. O panoplie care ar putea continua cu alte săli despre care nici nu am auzit măcar. Și care nici nu cred că m-ar interesa până nu le-aș descoperi funcționalitatea. Ce am sesizat în schimb în timp, este că sala închide și deschide spațiul, recontextualizându-l. Îl individualizează, oferindu-i un nume propriu. Sala conferă intimitate clădirii în care se află, iar intimitatea are nevoie de o reciprocitatea construită pe respect și încredere. De aceea, de câte ori revin la cinema, intru cu o oarecare strângere de inimă, să nu bruschez nimic din armonia ce și-a construit-o pentru a o putea oferi cu larghețe, fără a ține seama de statutul sau educația celor care îi trec pragul. De fiecare dată când îmi duc elevii la cinema, le țin o prelegere, plictisitoare de cele mai multe ori, despre spațiul în care urmează să intre, despre diferența dintre cinematograful multiplex și cel de artă, despre schimbarea paradigmei comportamentale pe care un astfel de loc o cere. Încerc să echilibrez numărul nu-urilor, astfel încât, la fel ca în matematică, ajungând să le adun, să îmi dea plus. Să pară că e o treabă pozitivă. Prima ieșire cu copiii la Cinema Arta (din Cluj) a însemnat descoperirea spațiului. Ce pot găsi și ce nu pot găsi în acest cinematograf. Răspunsul unanim a fost: food court. Nu-urile mele au devenit brusc justificate, iar orice încercare de renegociere a unei nevinovate pungi de chips-uri a fost stopată de privirile schimbate între ei. Au înțeles și nu a mai trebuit să le repet a doua, sau a treia, sau a patra oară. Nu stăm împreună în sală. Avem nevoie de spațiul nostru, de intimitatea proprie cu sala, dar ne dăm întâlnire după film. În fața cinematografului. Să vedem cum a fost experiența vizionării pentru fiecare dintre noi. Și să ne spunem la revedere.
Am o slăbiciune pentru cel mai vechi cinematograf din Cluj. La fel ca mulți alții, aici am văzut Intimacy al lui Chéreau și Călăuza lui Tarkovsky. Dogville și 8 femmes. Pas în doi și Nuntă mută. Aici am râs și m-am îndrăgostit, am plâns și mi-am jurat că nu voi mai iubi vreodată. Aici am reintrat după mulți ani și le-am căutat pe doamnele care vindeau bilete când eram studentă. Nu mai erau, dar mi le-am amintit fără să fac vreun efort prea mare. Pentru că întotdeauna mai găseau un loc pentru mine. Aici am venit cu elevii din cealaltă generație să facem curat când se renova cinematograful. Pentru a da ceva înapoi. Așa vedeam firescul lucrurilor. Pentru toți anii și filmele pe care mi le-a oferit. Un echilibru tacit. Aici m-am întors să văd toate filmele mari pe care nu apucasem să le văd la cinema. Unde altundeva ar fi fost mai potrivit să revăd Cinema Paradiso? Poate acasă, la Câmpulung Moldovenesc, la Cinema Luceafărul, dacă s-ar fi renovat. Îmi manifest fidelitatea cu încăpățânare, așteptând ca filmele să ajungă la Arta pentru a le vedea. Am răbdare. Intru în sală și mă îndrept înspre scaunul din margine. Locul meu. Rândul al doilea din spate. Sunt așteptată. Și simt asta. Mă așez cu încredere. Am stabilit demult ce fel de relație avem. Acum doar o întreținem. Nu trebuie să ne mai demonstrăm nimic. Apoi îmi dau timp să diger, pentru că, de obicei, ce văd la Arta e mare.
Am revăzut săptămâna trecută La grande bellezza. La cinema, de data asta. Acolo unde trebuie văzute filmele. Din respect. Am reintrat în lumea ficțională a lui Sorrentino și m-am lăsat sedusă încă o dată de atenția pentru detaliu, umor și cadre. Toni Servillo. Nu am putut să îi rezist. Știam prea bine ce înseamnă întâlnirea cu el. Un vortex. M-am expus asumat și am băut cu Jep Gambardella. Am căutat împreună să vedem dacă ni s-a schimbat perspectiva asupra vieții. Am ciocnit pentru Arta. 109 ani. După, am dansat.
