Heidegger/Foucault, anii 1980, România

Anii 1980, în România, se poate spune că au fost dominați, și ar putea fi caracterizați, în ceea ce privește traducerile de "idei" (filosofie, științe umane și sociale etc.), adică nevoia și dorința de sincronizare și de deschidere culturală, de grelele lupte ("rezistența prin cultură" oblige: rezistență, restanță, insistență, stagnare, "rezistanță") purtate pentru traducerea și publicarea în limba română a lui (sau a ceva din) Heidegger. Adică a unui gînditor amator de nazism sau permisiv față de ideologia nazistă (deja ideea de filosof "căzut" în ideologie, oricare, justifică subtilul, implacabilul verdict sau diagnostic formulat de Jean-Luc Nancy prin formula "banalitatea lui Heidegger") pe care un comunism simplu riguros avea, logic, de ce, și poate chiar trebuia, dacă nu să-l "refuleze" la graniță, măcar să-l "filtreze" și să-l "încadreze" critic, adică să-l discute. Dar nu prea avea cine să facă acest lucru (sau avea cine, dar nu se afla la putere), adică să organizeze o astfel de "carantină", de "filtrare" a ideologiei din gîndire. Și nici nu era de fapt posibil. Gîndirea continuă să (ne)gîndească și ideologic, deci "filtrarea" e iluzorie. Fapt e că și luptele, și ceva publicare, fără obligatoria (chiar dacă imposibila) încercare de "decantare", au avut loc: "niște" Heidegger a apărut pînă la urmă în românește. Cît eroism! Ce prometeism! Comunismul românesc se temuse prostește, abia prin asta dovedindu-se suprem ne-cultural, de el, căci "pe fond" poate mai degrabă chiar convergeau.
 
Ce vreau să spun aici este însă altceva, absolut caracteristic și grav simptomatic pentru "simpatiile" și "înclinațiile" politico-filosofice ale mediului cultural românesc de ieri pînă azi. Pentru Heidegger - adică pentru un gînditor favorabil totalitarismului nazist, adică opus, concurent comunismului presupus de stînga - s-au dus lupte, a avut cine să le poarte și, mai ales, a existat înțelegere pentru ele, păreau "evidente", "firești", "normale". Pentru un gînditor care ar fi lărgit și ar fi rafinat, adică ar fi întărit, ne-comunist, extra-comunist și chiar deja post-comunist, adică non-totalitar, stînga, precum Michel Foucault, de exemplu, și în genere așa-numita, de către America "progresist"-vrăjmașă, "French Theory", nu s-a purtat nicio luptă de traducere, nu a avut cine să lupte, și prin urmare acest gînditor n-a fost tradus. "Eliberatorii" noștri culturali s-au dovedit nu atît anti-totalitari, cît contra-totalitari.
 
Pentru că abia un gînditor precum Foucault, sau aparținînd poststructuralismului, sau gîndirii de stînga anti-totalitare franceze, ar fi reprezentat un pericol, o amenințare pentru concordia sau armonia ideologică "stînga"-"dreapta" din România. Care, cu lupte de suprafață, l-a primit pe Heidegger, dar n-ar fi putut și nici n-a încercat să o facă pentru Foucault. Pe aici trece adevărata linie de clivaj și de front.  
 
Și de aici ar trebui să începem să ne gîndim istoria, adică prezentul, adică "istoria prezentului", cum spune Foucault.
 
În România, Heidegger a apărut în comunism, Foucault nu. Iar abia asta discriminează cu adevărat, cerne veritabil lucrurile. Pentru Heidegger, ființă, pentru Foucault, neant.
 
În România comunistă, de "stînga", nici măcar pentru Sartre-gînditorul nu era loc. Sau în primul rînd pentru unul ca el nu se putea face loc, dacă tot e să vorbim fenomenologie, existențialism, filosofie tradițională, de care, tocmai, Foucault și "ai lui", ca spațiu de dispută și controversă, se despărțea(u).