Pentr-un suc cu paiul de la tec, aș traversa timpul

Am cearcănele îngreunate de-un somn care mă plictisește și mă reduce la vise din care nu știu cum să mă dezlipesc, pe care nu știu cum să le-ngrămădesc în dimineți în care vara mă strânge de gât și soarele mă pișcă de pistrui. Mă-ntind într-o scrâșnire a oaselor lungă cât o autostradă și simt în piele cum mișună un fel de lene pe care o disprețuiesc profund. Cearșafurile gri sunt ude de transpirația unor nopți în care până și aerul gâfâie, pline de păr de pisică și goale de tine.

Mi-aș turna marea-n într-un pahar și aș da-o pe gât. Mi-aș împacheta zilele și m-aș întoarce înapoi acasă. Mi-aș înfige tălpile-n asfalt și aș bea suc cu paiul de la tec. Mi-aș mai crește o pereche de plămâni care nu miros a scrum și aș juca șotronul ore-n șir. Mi-aș destupa de mii de ori auzul ca s-o aud pe mama cum mă strigă pe geam că-i gata masa și mi-aș rostogoli papilele gustative pentru totdeauna în gustul de piure cu șnițele și salată.

Aș juca fața-ascunselea până m-aș ascunde într-un colț, m-aș pândi, și când aș prinde un moment de singurătate, mi-aș spune că o să cresc și-n creșterea inevitabilă o să-mi crească spini. O să-nvăț să plâng, o să locuiesc într-o grămadă de apartamente, o să am dimineți în care nu o să pot să mă ridic din pat, o să uit gustul de brânză cu roșii și ceapă, o să-mi scuip mințile în pahare cu aspirină după nopți interminabile de beție, o să-mi înlocuiesc diminețile cu cereale și lapte și Sharon Spitz în dimineți în care la pick-up s-aud cântece franțuzești, și-n timp ce fac cafea, ca un hoț care se furișează pe la spate, un bărbat o să-mi fure toate-mbrățișările din lume și-o să mă sărute ca-n filme, ș-atunci să nu uit că trăiesc ce am visat. O să primesc recunoașterea și bucuria de-a mă trezi și-a munci ce mi-am dorit. N-o să-mi placă tot timpul și-atunci o să-mi iau visele și o să le mototolesc ca pe-o hârtie desenată prost și o să le-arunc la gunoi. Pentru că n-o să mă-nvețe nimeni să stau locului când or să fie luni întregi în care stau degeaba, dar de fiecare dată o să știu cum să m-apuc de la capăt.

Or să fie ani în șir în care îți bagi Crăciunul într-un portbagaj al Fordului pe care ți l-a cumpărat taică-tu și o să te întorci întotdeauna acasă, doar că n-o să te mai întorci singură, o să ți se prelungească familia în tot felul de oameni pe care îi înghesui înăuntrul tău ca pe-un ban într-o pușculiță. De fiecare dată, în drumul spre casă, o să asculți Ioana Radu, Mi-e dor de ochii tăi adânci. La început, pe podul de la Giurgeni, când o să-l auzi, o să râzi pentru că încă n-ai niciun drum de făcut la cimitir și în inconștiența ta, n-ai să știi să apreciezi râsul înainte să se facă plâns, așa cum n-ai să știi, uneori, să apreciezi viața înainte să se facă moarte sau lumina înainte să se facă întuneric. Apoi or să mai treacă ani și în timp ce asculți cu regularitate același cântec pe același pod care-nvelește Dunărea, o să-ți dai seama că se adună din ce în ce mai multe perechi de ochi de care să-ți fie dor, dar tot ai să fii fericită, pentru că acasă încă miroase a viața ta întreagă.

O să ai zile-n care o să cauți cu disperare sensul unor zile. O să te uiți pe obrazul stâng și o să vezi cicatrici în piele și șanțuri sub ochi. O să treci prin despărțiri care o să-ți usture muțenia de-a nu mai vrea să iubești niciodată. O să urli-n pernă și o să urăști câțiva oameni. O să ai dimineți, ca astăzi, în care o să te sufoce vara, o să te trezești să faci dușuri cu apă fierbinte, o să bei cafea la ibric și-o să strângi rahatul din litieră, în timp ce-ai fi vrut să te trezești într-o casă de vacanță, în Italia, filozofând la zece dimineața lână un pahar de vin. O să vrei mai mult decât ai și uneori n-o să știi când să te oprești. O să te rogi în moduri greșite și n-o să ai îngăduința de a nu-ți planifica viața și tocmai de-asta o să te surprindă, de fiecare dată. O să-ți fie dor de liniștea amiezilor când auzi ticăitul ceasului de pe peretele bunicii, care prevestește foamea nesfârșită a timpului de viața pe care, uneori, uităm s-o stoarcem de toată bucuria ei.

Și-n timp ce-o să stau pitită-ntr-un colț uitându-mă cum mă ascund pentru de-a fața-ascunselea, o să vreau să-mi spun toate lucrurile astea, dar am să tac. Pentru că o să știu că o să mă descurc.

Am cearcănele îngreunate de-un somn care mă plictisește. Azi e o dimineață în care mi-e dor de prea mulți oameni, iar pick-up-ul care sfârâie molcom îmi amintește de soba de-acasă. Îl închid și merg să cumpăr pui dezosat să fac șnițele, cu piure și salată. Pentr-un suc cu paiul de la tec, mi-aș traversa copilăria în fiecare dimineață-n care tristețea mi-apasă corpul până mă-nfige-n așternuturile din care nu găsesc calea de ieșire până spre amiază.