Cea mai tristă zi de vară povestită-ntr-o seară de toamnă

E sâmbătă. Am pungi sub ochi de nesomn și mahmureală. În unele dimineți sunt urâtă. Tata spune că pân-la treizeci de ani femeile-s în garanție. Tata are cea mai frumoasă femeie din lume. Mama. Îi număr mamei ridurile de pe frunte cât îmi ghicește ea nefericirile-n palmă. Îi număr pielea mamei cât îmi număra ea genele. Mă transform rapid într-un fel de femeie și-mi trebuie trei căușe de apă să-mi limpezesc obrajii care mi se scurg a somn. Mi se-ndesește părul și sufletul și carnea de pe abdomenul altădată smead și blând la atingere.

Beau cafeaua stătută de ieri în ibric, mă-mbrac la nimereală și ies din casă. Îmi aprind o țigară. E unșpe dimineața și am mâncat deja cinci gume de mestecat. Sunt dependentă de gume și țigări. Mănânc treizeci de gume pe zi. Fumez aproape douăzeci de țigări. Am nervi. Coc nervi înăuntrul meu. Pufnesc, răbufnesc, mi-e teamă de mine. Nu-nțeleg de unde-atâtea fire de nervi țesute-n vene.

Am ajuns la magazinul de rochii de mireasă. Soră-mea m-așteaptă. E somnoroasă și frumoasă. Intrăm înăuntru și pentru prima oară-n dimineața asta mă entuziasmez când mă gândesc la ea în rochie de mireasă, zicând da și sărutându-se pentru totdeauna la altar. În următoarea secundă, nervii mei o iau razna pe doamnele cicălitoare. Probabil o să-mi fie foarte greu să-mi aleg rochie de mireasă. Voi sfârși părăsind toate magazinele pentru că cineva reușește cu atâta ușurință să scoată din sărite. Îmi lipsește cu desăvârșirea capacitatea de a fi politicoasă. Mă uit la soră-mea, a probat prima rochie și-mi vine să plâng. Ea a fost mare de mică, în ochii mei, dar nu știu când a trecut timpul, când a crescut-o, când s-a făcut atât de femeie, atât de multă și atât de completă. Vrei să bei o cafea cu mine?, îi spun. Bem cafea rar. Poate prea rar. Eu mă plâng de nimicurile mele, ea m-ascultă și tăcem. Mult. Plec la repetiții. Singurul lucru care-mi dă putere să-mi târșâi pașii mai departe.

Nu vreau să vorbesc cu nimeni despre tristețea mea. Doar cred că vara nu-i un anotimp bun să mori. Mă trec fiori pe șira spinării. E aglomerat, mult prea aglomerat, lumea-și reia mersul, însă eu nu mai știu să merg. Mă ciocnesc de oameni. Mă fac zid. Intru-n cărturești. Un băiat îi spune altuia clasicii sunt plictisitori. Uneori și Murakami e plictisitor, adaugă. Plictisitor ești tu. Zic, în cap. Nu mai am răbdare. Cu proștii. Cu prostia mea. Cu mine. Cu toate lucrurile care trec pe lângă mine. Fac douăzeci și patru de ani, joc în câteva spectacole, am făcut un film, am terminat școala, îmi iubesc părinții, mă spovedesc regulat, nu mă împărtășesc din principiu, mi-am găsit iubirea ș-am învățat să mă rog să n-o pierd. Să nu pierd nimic care m-ar putea face să mă pierd de mine însămi. Fac câteva lucruri memorabile. Iubesc prea mult și prea deloc lumea.

Ajung la teatru. El are spectacol, în timp ce mama lui e-n spital. Mă gândesc la toți copiii care au mama în spital. Poate de-aia sunt atât de tristă. O perdea se trage la intrare, semn că-ncepe spectacolul. Pentru prima dată am senzația de duș într-o sală de spectacol. Intimitate, liniște, fierbințeală. Începe. Mă uit doar la el și-l declar erou. Realizez că timp de două ore uiți de moarte, de boală, de nefericire. Uite frumusețea teatrului. Și mai realizez că-n astfel de momente nu vreau să uit de moarte. Tre-să ia avionul să plece la filmări. Nu știam că poți iubi un om într-atât încât să-i împrumuți suferința, să-i plângi lacrimile când nu mai poate. Iese transpirat. Mă sărută, pentru asta are timp. Pierd avionul dacă nu plec acum, îmi zice. Și pleacă. Te iubesc. Mormăi.

Plec și eu. Sunt tristă. Am kile-ntregi de tristețe-n spinare. Nu vreau să vorbesc despre tristețea mea. Lumea-și reia mersul dar eu nu mai știu să merg. Aș vrea să-i pun morții cronometru. S-o opresc. Să șadă liniștită. Există câțiva oameni, puțini, pentru care aș opri lumea-n loc. Pentru el aș opri lumea-n loc. Dar mâinile mele urâte și boante nu-s în stare nici să mângâie. Dărâmă, varsă, gâdilă plânsul.

Mă gândesc la meseria de actor și mă mai gândesc ce păcate plătesc mama și tata să fi născut un copil care să vrea să se facă actor. E-atât de ingrat, atât de inutil în frumusețea lui, atât de imposibil de renunțat la meseria asta.

Fac doușpatru de ani și mi-e teamă că am înțeles prea puțin. Încă mă mai supăr pe nedreptatea nedreptății, încă mă supăr pe ura urii, încă mă supăr pe neputința neputinței. Aprind o lumânare la biserică pentru toți viii și toți morții. De unde să-ncapă atâta lumină-ntr-o singură lumânare pentru toți?