Concurent 1014 la Vocea României

7 ani, Mlădițe Dunărene;

Într-o rochie cu print de leopard, mă urc pe scenă pentru prima dată în viața mea. Tot orașul e adunat, trebuie să fi fost ziua recoltei; mulțimea freamătă a așteptare și eu simt cum genunchii mă lasă. Mi se taie respirația. Soarele era și el o portocală. Mi se pare un cântec de copii, urât și sec, care nu seamănă cu muzica pe care o ascultă tata acasă, și totuși, nu-mi pot articula frica în muzică.
Mami, dă-mă jos. Strig în microfon, printre spasme și sughițuri care prevestesc un plâns infinit.

O văd pe mama cum fuge din primul rând, cu tocurile ei mici și roșii, cu țigara atârnată de colțul buzelor și buclele portocalii. Îmi pare rău, mami, mi s-a blocat gâtul. Mama-mi șterge lacrimile și-mi zice să nu-mi fac griji, ce Doamne iartă-mă, o să-mi iasă data viitoare. Și dacă nu-mi iese, nu-i nicio problemă. Doar că bunică-mea, pe care o urăsc din tot sufletul în momentul ăla, - fără să bănuiesc crunta asemănare cu ea în ceea ce privește franchețea care o să mi se dezvolte mai târziu și-o să mă-ncurce în interacțiunea cu oamenii -, vine și ea cu o țigară-ntre degete: fă, m-ai făcut de râs, i-am zis și lu Marcela c-o să cânte nepoată-mea și tu plângi ca proasta?,

Bre, da tu chiar nu poți să-ți ții gura?, o aud pe maică-mea care vorbește peste gemete și scârțâitul plânsului meu ce răsună-n toată baia de la Casa de Cultură din Hârșova. Cum se face că și azi mi se-ntoarce stomacul pe dos când rememorez printr-un salt uriaș al memoriei în timp, evenimentul ăsta?

8 ani, festival internațional Remember;

Acu două luni Mihai Traistariu m-a văzut într-un concurs și a spus că am ceva voce și că ar trebui să merg în festivaluri. Așa că iată-mă într-un hotel, cu prietena mea Nico. Ne simțim ca verișoarele de la țară. Nico, noi ce mâncăm? Ne-au închis în camera asta de hotel și au uitat de noi. Folosim o telecomandă pe post de microfon și ne repetăm cântecele. Eu trebuie să cânt cu bandul, live, Laura Stoica, Mai frumoasă. Măi, fraților, cum de nu mi-a zis nimeni că ambitusul meu anemic n-are nicio șansă în fața acutelor acestui cântec? Cum de ajung, iarăși, aici? Terminată de frică? Panicată? Mică și slabă și urâțică și nemâncată? Nico își sună o mătușa, Lala, care locuiește-n Constanța și o roagă să ne cumpere Happy Meal de la mec. Trei zile mănânc numai cartofi și mă doare stomacul.

În hotel, pe holuri, mișună micile superstaruri ale festivalului. Se dau cu liftul în sus și-n jos, aș vrea și eu să mă joc cu ei. Mă urc în lift cu un băiat, Mario (Fresh, peste câțiva ani.) Zece etaje nu ne spunem nimic și mie îmi vine să vomit de la cartofii prăjiți și timiditate. La un moment dat, cineva propune să cântăm acapella ceva din repertoriu. Nu că-s proastă sau ceva, dar ce rahat înseamnă acapella? Îi aud pe toți cum încep să-și contorsioneze vocea în sunete pe care nici n-aș îndrăzni să visez că le pot atinge. Trebuie cumva să mă evapor înainte să se ajungă la mine, pentru că în niciun caz n-o să pot să cânt în fața lor. Cineva, un anume Alex pe care-l țin minte și acum, pentru că îmi plăcea de el, îmi spune să cânt. Îmi vine să-l strâng de gât sau să-l sufoc cu o pernă. Îmi fac curaj și scot din gâtlej niște sunete care deranjează precum scârțâitul furculiței pe-o farfurie. La momentul O, o, o, o , o, tu mă vezi, mai frumoasă, blablabla, ooo-urile se transformă într-un muget sinistru. Toată lumea râde. Plec, plângând și știu că mâine va fi un dezastru. N-o pot suna pe mama pentru că n-am telefon.

Trei bătăi într-o tobă. Unu, doi, trei și. Nimic. Încă unu, doi, trei și. Nimic. Unu doi trei. Tu mă vezi mai frumoasă decât știu eu. E degeaba, alerg în urma muzicii ca un student îndrăgostit care-a pierdut trenul. N-aud muzica, nu simt ritmul, ce căcat fac aici? Cobor terminată de pe scenă și vreau doar să se termine toată tevatura asta cu canto și muzica și cursurile și festivalurile și vreau doar să mă joc fotbal cu băieții. Urăsc rochia asta mov și tocurile și buclele pe care o femeie nesuferită mi le-a făcut înainte, deși i-am zis clar că nu vreau să se atingă de părul meu. Nu poți s-apari așa pe scenă, hai să te fac frumoasă. Te urăsc, te urăsc, te urăsc, vă urăsc pe toți.

8, 9, 10, 11, 12, 13, 14 ani și nu mă las

Aș vrea ca cineva să-mi spună cât de important e să accepți că nu poți să fii bun la toate. Să-ți îmbrățișezi mediocritatea. Dar nu. Ajung la cel mai mișto profesor de canto din Constanța, Theo. Am ore de la ora opt dimineața, așadar, trebuie să mă trezesc în fiecare sâmbătă la șase. Tata mă duce cu mașina și-l oblig să aștepte în mașină. Alți părinți stau să-și privească odraslele, al meu are interzis. Cre-că tata mi-a zis din start că n-o să fac muzică. N-am mușchi și nici stomac. Nu e o chestiune de talent, dar simte el ceva, că nu-i de mine. Cânt prost, nu știu cum să explic. Cânt ca la datorie. E un chin fiecare oră de canto. Dar nu mă las. A dracului încăpățânare. Sunt un catâr care nu se lasă.

Avem cocaină acasă?
Tata se uită la mine.
Am auzit că Genis (Janis Joplin) mânca cocaina și dacă vocea ei e așa de mișto de la cocaină aș vrea să încerc și eu zi avem sau de unde putem să cumpărăm?

16 și-o încăpățânare care atinge înscrierea la Vocea României

Cineva, nu știu cine, mă tot minte că am voce și că trebuie să fac ceva în direcția asta. Și eu îl cred. Așa că mă înscriu la Vocea României. Preselecțiile se țin și-n Constanța, așa că mă duce Petrea cu fiatul, fiindcă tata are treabă și oricum prezența lui m-ar inhiba. Numai că fiatul ăla miroase numai a balegă de oaie. Îl oblig să parcheze mașina la un kilometru distanța de locul unde trebuie să ajungem, să nu care cumva să mă vadă cineva cum mă dau jos dintr-un fiat uriaș și împuțit.

Toată lumea cântă. Toată lumea face vocalize. Toată lumea arată bine. Toate fetele sunt machiate. Toată lumea are chitară. Toată lumea se știe cu aproape toată lumea. E o coadă infinită, suntem toți ștampilați cu un abțibild. Concurentul nr. 1014. Mama și cu soră-mea stau lângă mine și sunt foarte emoționate, poate măcar de data asta o bubui odată pentru totdeauna. După interviuri infinite și slalom prin încăperi în care vorbesc cu oameni, ajung, în fine, să dau proba propriu-zisă, sleită și cu un singur gând. Să plec naibii acasă și să nu mai am nicio legătura cu muzica, niciodată.

Ce ați pregătit?
Jolene.
Să auzim.
Pornește melodia. Tăcere. Liniște. Nu se poate să mi se întâmple asta, din nou, nu se poate. Cineva oprește negativul.
Cântați sau ce faceți?
Cânt. Pot s-o mai iau o dată?

Pornește melodia. Încep greșit și iarăși fug în urma ritmului. Cred că de panică încep să dansez, deși, Dumnezeule, în afară de tata, n-am cunoscut un om cu picioare mai stângi și aritmice ca ale mele. Sunt de-a dreptul penibilă. Cred că mai degrabă aș putea să zic un discurs în chineză decât să cânt nenorocitul ăsta de cântec infect, băgă-mi-aș **** în capul meu de idioată încăpățânată, ce cauți aici, ce caut aici, Dumnezeule? În tot timpul ăsta cânt. Pe lângă muzică, dar cânt. Cineva oprește, iarăși, muzica.

Domnișoară, sunteți pe lângă muzică.
Știu. Pot să plec și să nu mă mai întorc niciodată vreodată?

19 ani și karaoke-n Yellow

Am decis, Slavă Domnului, că nu dau la Conservator, așa că am intrat la facultatea de actorie, iar faza cu muzica e un eșec atât de îndepărtat, încât reușesc doar să mă amuz. Totuși, în fiecare luni seara, mergem toată grupa la Yellow, ne-mbătăm și cântăm.

Bă, ce voce ai, îmi spun oamenii. Mulți. Cunoscuți și necunoscuți. Eu râd și accept, odată pentru totdeauna, că tracul îl spăl cu cinci beri. Poate că dacă m-aș fi făcut cântăreață, aș fi ajuns alcoolică. Nu pot să cânt altfel. N-am curaj. Frica îmi paralizează corzile vocale.

Dar ești actriță, cum să ai trac când cânți?

Habar n-am, dar mai beau două beri și cânt Janis Joplin. Rup. Mă simt ca la Woodstock, mă tăvălesc pe jos, folosesc stativul pe post de chitară, îmi rup capul în headbang-uri la greu, am succes. Doamne, am succes pentru prima dată-n viață când cânt. Mare greșeală, pentru că asta mă duce la:

23 de ani și SuperStar

Plouă. Sunt la o spălătorie, văd cum doi cretini tocmai mi-au rupt ștergătorul. Îmi sună telefonul. Număr necunoscut. În general nu răspund la telefon, totuși, de data asta o fac, poate o fi vreun casting. Poate, poate, poate, poate mă sună un regizor să-mi spună să facem Breaking the Waves. (Not) Pun telefonul la ureche.
- Alo.
- Bună ziua *$%(@(@*!*(#$$blablablablabla%@*@&#@)@,
- Așa...
- (#$&$&#(@(@
- Nu, chiar nu, și oricum nu pot să vor...
- *#&$&&%^#^@&@*vreți, deci, să vă înscriu la superstar?
- În niciun caz și vă rog să nu mă mai sunați.
- *#&$&*@*(!(!*#&$^$*@*)!!*&#?
- Când e audiția?
- În două săptămâni.
- Mă mai gândesc și vă sun.

Un drum de șaptișpe mii de ore de la Suceava până-n București. Plouă cumplit. Iau metroul până acasă, să-mi fac un duș, să-mi repet cântecele și să mă duc la nenorocirea aia de casting. În viața mea nu cred că mi-am dorit mai puțin să merg undeva. Și atunci de ce o faci? De-a naibii. Mai prost decât m-am îmbrăcat, nici că se putea, dar mi-am pus tocuri. Ferească. Bolt. 45 de lei, futu-ți boltul și ploaia mă-tii. Îl iau, ce să fac? Ajung la hotel Pullman. Plouă. Cizmele-s de piele întoarsă, machiajul nu e waterproof. Sunt ruptă de oboseală. Puhoi de oameni. Hippioții ăștia-s tembeli la cap? Cântă-n ploaie și se bucură. Nu pot să fac asta. Chem bolt înapoi. 43 de lei. Nu mai am forță să înjur. Dau un mesaj politicos în care anunț că îmi pare rău, dar că toată chestiunea asta nu-i de mine, nu vreau să fiu acolo, nu-mi place.

Incoming Call 0742...
Laaaaaasă-mă, lăsați-mă, vă implor. Răspund.
- Trebuie neapărat să veniți.
- Nu, nu trebuie. Nu vreau.
- Aveți o voce extraordinară, ar fi un mare păcat. *@&#&$#^@&!*!(@*#&$^@.
- Mai dați-mi cinci minute să mă gândesc.

Aprind o țigară. O fac, dă-o-n mă-sa, o fac, pot. O iau de la capăt, doar că de data asta mă demachiez și-mi pun niște bocanci de la Decathlon. Bolt. 48 de lei. Plouă și mai tare. Merg să mă testez de covid și-n timp ce văd coada kilometrică, realizez că femeia cu care am vorbit nu m-a auzit în viața ei cântând. N-avea cum, n-avea de unde. Am crezut mereu că miros de la cinci poște pupincurismul și laudele gratuită și tumbele grețoase ale celor care vor să-ți intre-n grații cu orice preț sau să te manipuleze conform propriului interes, dar iată că nesiguranța mea mă face să cred într-un compliment nefondat. Și iată-mă aici. Nu-mi permit să mai dau bani pe încă un bolt, pe degeaba. Urmează șapte. Șapte. Șapte. ȘAPTE ore de stat la coadă. ȘAPTE. În frig. Mă piș din zece-n cinșpe minute, mai mult ca să am pretext să intru în hotel. Văd tot felul de fete și aud tot felul de discuții și mi se declanșează de pe limbă până-n măduvă gustul amar al tuturor festivalurilor în care am fost târâtă când eram mică. Fițe și figuri. Și panică. Și dorința de a reuși. Și-mi tot spun că asta nu e lupta mea, nu e drumul meu. Du-te, acasă. Că. Hai acasă, îmi tot spun.
Cătălina Mihai?
Băga-mi-aș. Intru. Trei plictisiți mă-ntreabă pe un ton sec ce-am pregătit.
Șaraiman.
Negativ?
Nu.
Acapella?!
Da.
Ok, să vedem...
Gherlă. Tonalitate greșită. Ritm ioc. Îmi tremură vocea ca la amatori. M-aud și îmi doresc să nu mă mai aud, așa că mă opresc și zic.
Aș vrea să-mi fac și mie și dvs. un serviciu și să plec dracului de aici, pentru că nu vreau să fiu aici și pentru că nu vreau să cânt.
Oamenii nu-nțeleg nimic. Și atunci de ce ai venit?
Am venit așa, pur și simplu, nu știu, nu știu, nu știu de ce am venit, dar vreau să plec, să uitați că am fost aici, să ștergeți înregistrarea asta, deși probabil mi-am cedat toate drepturile și să nu mă mai sune nimeni, niciodată, pentru niciun concurs de talente, pentru că e posibil să fiu atât de tâmpită încât să zic da, din nou. Și nu mai vreau să fac asta. La revedere.

Plec mai fericită cum n-am fost niciodată în viața mea și mă gândesc la îndărătnicia mea teribilă care m-a aruncat în situații limită pe care aș fi putut să le evit. Scriu pe grupul cu colegii din facultate: Yellow careva în seara asta? O să-mi urc bocancii jegoși de la Decathlon și-o să cânt Jolene. Și cel mai probabil o să cânt prost. Dar o să mă bucur atât de tare, încât o să cânt bine.