Mileniala din '97

În jurul gâtului încă se mai văd urmele unui șnur pe care l-am purtat ani de zile. Cheia la gât. În saltul meu se simte balansul pe piciorul drept care rememorează șotronul. Pe limbă, papilele gustative cară, printre cuvinte umede, gustul de corn Chipicao și guma Turbo. Și dacă-mi dezvelești straturile de piele și ajungi până în anul 2005, o să dai de tatuaje cu mașini mișto. Dexteritatea degetelor care tastează și scrolează cu o viteză uluitoare, își are resortul în miile de conversații semi-analfabete ale unui yahoo messenger, în care mi-am tocit toate îndrăgostelile și mi-am înghițit toate despărțirile.

(Pentru că pe atunci, totul era îngrozitor de simplu. Nu m-ai vreau sa fiu ku tn însemna, fără niciun dubiu, că nu mai vrei să fii cu mine. Că n-o să ne mai pupăm în ganguri de bloc slinoase, care put a pișat și câine, că nu ne mai trimitem mesaje de noapte bună de pe un motorola lent ca un melc, că în ora de dirigenție eu n-o să mai cer voie la baie, ca să ne pupăm pe-ascuns, că nu mai poștim țigări la scara C, și-n fine, că nu mai vrei să fii cu mine, și basta.) Îți vine să mori, te tăvălești pe podeaua din sufragerie și maică-ta îți zice să te potolești, că n-a murit nimeni dintr-o despărțire. Și tu îi zici cu muci la nas tu n-ai iubit niciodată, și scrii în jurnal despre cum te-a părăsit Gabi, dar îți trece într-o săptămână.

Gura slobodă n-are anxietate. Nenea Gicu, dă și mie mingea, nu se inhibă într-o timiditate sinistră pe care urmează s-o simți pe propria piele. Negoțul cu mentosane e cea mai tare chestie. Glumele n-au limită și cine se supără mă-sa-i curvă, urmat de un pe cine faci tu curvă, bă băga-mi-aș, etc., etc., etc. Urechile îmbuibate de sunetele unui secol disting, încă, cd-ul zgâriat pe care scrie mare, cu un marker negru, MUZICĂ DE PETRECERE sau MANELE VECHI ȘI MIȘTO, liniile palmelor, acum curate și date cu creme scumpe, sunt nici mai lungi, nici mai scurte ca atunci când aveam treișpe ani, dar încă mai miros a praf și a gogoși de pâine. În fine, în corpul meu s-a cuibărit asfaltul și pustiul stradal, populat de doar câteva dacii amărâte și biciclete ieftine. Corpul meu e, pe jumătate milenial. Și asta nu poate să mi-o ia nimeni. Niciun tabel care mă îngrămădește în ani și perioade. Cu toate că:

Nu (mai) reușesc să citesc douăzeci de pagini fără să nu deschid Instagramul. Îmi strâng creierul într-o menghină și-l presez cu bocancul voinței să stea locului, într-o activitate care să-i antreneze sinapsele răvășite de turații maxime ale unui scroll care durează cinci ore și patruzeci și șapte de minute. Cinci ore și patruzeci și șapte de minute am stat ieri pe facebook, instagram și whatsapp. Degetele derulează mașinal un ecran cu reels-uri amuzante de care sunt dependentă. Umorul meu se transformă într-o memă rulată la nesfârșit. Imaginația e leneșă, al dracului de leneșă, de-aia se lasă la cheremul altora, care-mi proiectează pe retină, alte și alte și alte imagini care nu sunt ale mele, nu sunt construite după putința minții mele. Netflix. Netflix. Netflix. Nu maaaaaaai citesc.

Semi-depresia combinată cu un fel de invidie care am crezut că mi-e străină, colcăie înăuntrul meu la viețile frumos asamblate în fotografii instagramabile ale unor femei mult mai frumoase decât mine, cu un corp teribil de lucrat, care călătoresc în locuri pentru care trebuie să ai suficienți dinero. Vreau să fac bani rapid. Vreau să devin influencer. Vreau să fac reclame la detergenți. Vreau să-mi crească followerșii. Vreau inimioare.

Intru, ca un cal nărăvaș, în viețile altora și îmi vine să fur de la ei. Ridic ochii dintr-un ecran și mă scutur puternic. Nu e așa, viața nu e așa. Viața nu e vinul scump dintr-un pahar fotografiat la un apus pe o plajă din Grecia. Viața nu-ți aduce mic-dejun cu croissate, kinder bueno și cafe-latte-uri perfecte, cu inimioare penibile. Viața nu e, în niciun caz perfectă. Și ce mama mă-sii înseamnă instagramabil? De ce mi se înmoaie pe limbă expresii care nu sunt ale mele? Unde-i asfaltul? Unde-i joaca? Unde-i strângerea de mână nevinovată care se lipește de palme și nu dispare timp de-o săptămână? Unde-i viața, aia, cu toate ale ei? Și unde, Dumnezeule mare, e intimitatea?

Corpul meu, e pe jumătate parte din generația Z. E corpul care vrea totul de-a gata, corpul care are anxietate. E corpul care plătește tribut în fiecare zi celeilalte părți. Partea care se miră că într-un mall uriaș s-au construit din plastic dealuri verzi, pe care copiii se joacă. Și tu te uiți, în timp ce cu o mână cari detergenți și mazăre ca să faci o tocăniță, și suspendată într-o mirare complet îndreptățită zici,

cum dracului să te cațeri pe dealuri de plastic într-un mall, dacă dealul nu miroase a soare și a primăvară?