Era-un-fel-de-dimineață-când-te-am-cunoscut

Era un fel de dimineață când te-am cunoscut. Te mai cunoscusem de multe ori până atunci, doar că-n dimineața aia de toamnă molatecă, în lumina soarelui lăptos care-ți încălzea obrajii, ceva se schimbase. Stăteai în prag derulându-ți somnul în mirosul de cafea cu lapte și două lingurițe de miere. Stăteai mare, uriaș, la bustul gol și ți-ai întins brațele spre mine ca un copil care cere iubire. Stăteai și tăceai infinit. Încă nu-ți învățasem liniștea, așa cum tu nu-mi cunoșteai zgomotele. Mi-ar fi trebuit o șurubelniță să-ți deșurubez cuvintele. Mi-ar fi trebuit un târnăcop, să te lovesc în moalele capului, să te fac să-mi rostești ce aș fi vrut s-aud. Mi-ar fi trebuit un ciocan, să-ți înfig un cui pe vârful limbii. Îmi trebuiau, de fapt, încă cinci milioane de dimineți, să te-nvăț. Tu, săracul, îți odihneai liniștea lângă mine și eu, tâmpită, n-am înțeles că îmi făceai cea mai frumoasă declarație de dragoste.

Era un fel de dimineață când, stând lângă mine, mi-am șoptit până în vârful sinusurilor, cu o șoaptă atât de mută, pe care să n-o audă nimeni, mi-e dor de tine și încă nici n-ai plecat. Pare-se că într-o ladă a amintirilor, cunoșteam strania senzație a dorului prematur ca un bebel născut la opt luni, poate că citisem undeva despre dragoste, poate că, poate că, poate că citisem despre dor în toate cărțile de dragoste, sau poate că îmi vorbise mama despre cât de dor îi e de tata în fiecare zi, înainte s-apuce să-i fie dor, doar că acum, simțeam pe pielea mea. Te priveam cum stai cuminte ca un urs care s-a îmblânzit, îți simțeam în creștet sărutul, m-aș fi încolăcit de tine cu dinții și ficații, mi-aș fi împletit părul de palmele tale, ți-aș fi strecurat încheietura mâinii într-un buzunar al blugilor mei strâmți, numai ca să nu-mi pleci. Să nu-mi pleci niciodată. Să nu mă lași să-mi fie dor prea mult. Era un fel de dimineață când mi-am zis ține minte dimineața asta, într-o zi o să vrei să ți-o amintești.

Era un fel de dimineață când te cunoșteam deja. Era un anotimp în care pare-se, iarna făcea dragoste cu soarele atât de febril, încât auzeam cum cresc ghioceii în ianuarie. Îți dezmeticeai somnul, eu îmi puneam cearcănele la înmuiat. Cu o seară înainte, îți cântasem într-un microfon slinos al salivei atâtor amatori. După care, trebuie să fi fost pe marginea unei borduri când pare că începusem să ne certăm. Mie nu-mi mai ajungeau mâinile, ție nu-ți mai răzbăteau zgomotele. Eram, în definitiv, doi îndrăgostiți într-un Cișmigiu, care țipam. Era un fel de noapte când mi-am zis pentru a mia oară, te iubesc și când mă scoți din minți. Liniște, iarăși. Atât de liniște încât îți auzeam oasele cum îți trosnesc. Îți intuiam cârceii de la piciorul drept. Îmi auzeai gândurile care scriau. Era un fel de dimineață când am învățat să fac echilibristică pe o sfoară infinită a tăcerii deloc stinghere dintre doi oameni. Era un fel de dimineață când poate că am învățat să tac. Doamne, ce te mai iubeam în tăcerea aia.

Era un fel de dimineață când nu te cunoșteam deloc. În locul tău, cunoșteam pe altcineva. Îi pescuiam oratoria într-un făraș minuscul. Îmi strângeam firele de nervi într-o încordare a cuvintelor țopăitoare care-i intrau în nas și i-aș fi zi taci. Taci. Tace-ți tăcerea. Taci. Scurt. Sec. Îmi povestea despre Qvo Vadis și îmi vorbea despre politică. Filosofa și povestea ca un Hemingway mahmur. Mă săruta în bucătăria strâmtă și-mi desfăcea corpul. Îmi bâzâia în urechi săruturi care nu-mi plăceau și care se-amestecau cu vorbe și mă gândeam mereu, întruna, de ce nu pleci? Nu plecam. Mi-era frică de liniște. Era un fel de dimineață când nu te cunoșteam deloc și mi s-a făcut dintr-o dată atât de dor de tine, c-aproape că vedeam cireși cum înfloresc pe un petic de nor.

Era un fel de dimineață când nu cunoșteam pe nimeni și aș fi dat orice să sugrum liniștea unei dimineți în care n-ai cu cine vorbi zile-n șir. Aș fi căsăpit-o cu un cuțit bine ascuțit. Aș fi sufocat tăcerea cu o pernă uriașă, greoaie. Aș fi vrut să cunosc pe cineva, oricine. Aș fi vrut să plâng cu cineva, oricine. Aș fi vrut să râd, cu cineva, oricine. Dar cel mai mult aș fi vrut să fac toate astea cu tine. Ce straniu. Era, totuși, o dimineață când nu te cunoșteam, nu?

Era un fel de dimineață când te cunoșteam atât de bine, încât ți-am adunat toate ridurile ca pe niște timbre, le-am îndesat într-un atlas imaginar ș-am povestit nepotului meu toată povestea feței tale care nu mai era la fel de netedă ca altă dată. Ridul numărul șapte sute doi era din cauza mea. Știu sigur. Era de pe vremea când te întrebam de cinci mii de ori pe zi dacă mă mai iubești. Și tu îmi răspundeai de cinci mii de ori plus unu că da, până când ți s-a crăpat pielea la tâmplă și un fir de păr s-a albit până la jumate. Era un fel de dimineață în care ne trezeam atât de devreme, că aproape că era noapte. Cafeaua o beai tot cu lapte. Tăcerea tot cu două lingurițe de zahăr.

Era un fel de dimineață când te-am cunoscut pentru prima dată și de atunci n-am mai știut să te uit pe nicăieri.