Și pân-la urmă, cum știu care-s trenurile în care trebuie să mă urc?

Acu' mai bine de patru ani, primesc un mail prin care sunt chemată la un casting pentru un film, rol principal, regizor italian. No problemo, caro mio, si, certo, fac un fel de tetris din garsoniera mea din Obor, îngrămădesc, reorganizez, rearanjez totul cât s-arate proba decent, self tape, mă rog (că nici până-n ziua de azi nu știu să fac un self tape ca lumea), îi scriu lui Tommi, singurul meu prieten italian, îl rog să m-ajute să-nvăț cum se pronunță în italiană textul pe care mi l-au trimis - sunt chitită pe muncă, uit c-am fost, cândva, îndrăgostită de el, el uită c-a fost cândva, îndrăgostit de mine -, în fine. Dau proba și ducă-se. Imediat ce apăs pe send, uit că l-am dat. E o chestiune de igienă a minții: încerc s-aleg lucrurile pentru care merită să te preocupi.

Trece o zi, trec două, mai merg la facultate, mă mai cert cu iubitul meu de atunci, mai curăț tigăile de piure, mai fumez o țigară-n parcul Obor, mai plâng pe vreo bordură, mai dau un casting și-mi zic că mai bine nu-l dădeam, mai vorbesc cu mama la telefon, fac tot felul de chestii din inerție, până când primesc mail, că cică the director mă place very much și că să mă duc în Polonia - dat fiind faptul că rolul e pentru o est-europeancă și fiind chemate toate, de prin toate țările estice, s-a ales Polonia ca punct de intersecție. Citesc mail-ul ca și cum nici nu l-aș citi și îmi văd de viață.

Mai trec câteva zile, miss, the director likes you very much, că de ce nu răspund la mail-uri, că a trecut deadline-ul, mă, ce pizda mă-sii vor ăștia de la mine? Răscolesc imdb-ul, să văd dacă există regizorul ăsta și de ce insistă atât? Sunt un om suspicios. Și, la o adică, mă gândesc, din câte actrițe or fi, chiar așa să se dea peste cap pentru mine? (Ce lucru cumplit să nu-ți vină să crezi că cineva te place suficient de mult cât să insiste.) Recitesc scenariul. Același clișeu. O româncă pleacă-n Italia, se-ndrăgostește de cine nu trebuie, să prostituează pentru cine nu trebuie, rămâne gravidă cu cine nu trebuie, ca și cum toate româncele-s curve. M-apucă așa un soi de naționalism, pe mine, care n-am nicio treabă, mi-am bălăcărit țara prin toate colțurile vestice în care am ajuns, ca o țață agasantă și proastă. Conchid, în tăcere, dă-vă dreacu cu castingul vostru, că mie mi-e frică să plec singură-n Polonia, dacă mă rătăcesc, dacă mă fură careva? O minte de paișpe ani într-un corp de 20. I am very sorry but i work with the famous director Mungiu in this period, so that's why I can't go to Poland.

Nu se lasă. Mă întreabă câte zile mai am de filmat cu dl. Mungiu, mă felicită, yes, indeed, he is a great director, yes, he is, doar că eu am mințit, nu filmez cu Mungiu, am zis așa pentru că sună mișto. Le zic că mai am vreo două săptămâni de filmat. Trec cele două săptămâni, plec la aeroport cu familia, toate bune și frumoase, Roma. Mail. În afară de Mini Narghilea Fume, Libris și Ai primit un Tricou Gratuit, nu prea mă caută nimeni pe mail. Că au trecut alea două săptămâni și că dacă sunt ăveilabăl acum, nu, sorry, I am in Rome with work, filmez o reclamă la Coca-Cola, zic. Mă-ntreb dacă-s mincinoasă patologic, altfel de ce mama mă-sii mint în halul ăsta? Proasta de mine, uit că regizorul e italian. Alo, Italia, Roma?, mai bine ziceam că-s în Las Palmas, pentru că beep, dl. regizor îmi scrie personal: că și el e în Roma și că să ne întâlnim în centru, oriunde-mi convine mie. Mi se face rău de la stomac și mă așez pe marginea scărilor de la Fontana di Trevi.

De ce pizda mă-tii nu vrei să dai o probă?, mă întreb, disperată, ca și cum aș vrea să mă zgâlțâi singură, să-mi dau două palme peste față. De frică. De panică. Sunt terifiată, sunt înspăimântată, mă sperie casting-urile, oamenii străini, regizorii străini, limba mea engleză, totul e prea mult, și Roma asta, atât de frumoasă cât e, îmi stă în gât, totul se mișcă al naibii de rapid, totul e atât de diferit, totul mă incapacitează. Timiditatea mea e ucigătoare. Fac un ultim efort mitoman, îi spun că lucrez doișpe ore pe zi la reclama aia, că n-am timp, să nu se supere pe mine, dacă îmi rămâne o fereastră liberă până plec, îi dau un semn.

Respir. Mă supăr pe mine. Mă supăr al naibii de tare. Mă gândesc că unele trenuri trec și nu se mai întorc. Mă împiedic în propria frică, mă ridică instinctul care-mi urlă pe șapte voci că nu e trenul meu. Și dacă e? Cum și cine pe lumea asta o să știe să mă învețe care-s trenurile în care trebuie să mă urc? Tata îmi spune că-s dobitoacă, soră-mea se-ntreabă a cui timiditate și incapacitate de mă descurca o moștenesc, mama tace, cu milă, iubitul meu de pe-atunci îmi spune să mă văd cu regizorul, numai eu stau așa, visând la trenuri care nu se mai întorc. Fug de ei, mă enervați, toți, lăsați-mă-n pușca mea să gândesc cu capul meu!, nu e bine?, am greșit?, foarte bine dar am făcut-o pe barba mea, nu v-alegeți voi cu julituri din toată tevatura asta. Dintr-o dată, prin ce soi de întâmplare, îl văd pe Tommi în față la gelateria de lângă Fontana di Trevi. Stroonzo!, urlu, fericită.

Ne-mbrățișăm. Doamne, ce-am mai plâns după băiatul ăsta. Mă uit la el și îmi vine, așa, dintr-un impuls, să-i dau un bobârnac în cap, de drag, ca unui frate mai mic. Fluturașii din stomac s-au topit. Vezi, n-a fost trenul tău, îmi șușotește o voce liniștită și suavă. N-a fost, într-adevăr. Mă întorc la iubitul meu de atunci și nu contenesc să mă întreb tu ești trenul meu?, și dacă într-o zi n-o să mai fii, o să-mi dau seama?, sigur că da. Dar e nevoie de foarte multă liniște și stăpânire să-ți dresezi urechile s-asculți. E nevoie de frâie zdravene și control puternic, să nu crezi că toate trenurile sunt trenurile vieții tale. E nevoie de foarte multă liniște să poți să spui nu.

Stau pe scările de la Fontana di Trevi. Nu știu dacă sunt fericită, nu știu cât de bine merg lucrurile în viața mea, nu știu dacă am ales bine, nu știu ce-o să se aleagă din toate alegerile pe care le-am făcut. Presiunea și teama mă doboară. Gândul că nu fac suficient de bine, mă termină. Ș-apoi, toți oamenii cu toate părerile lor, care trag de mine în stânga și-n dreapta, care mă calcă pe cap, care-mi spun ce să fac, mă sleiesc. Mă ridic și mă scutur de toți. N-are cum. Un om n-are cum să nu știe în ce trenuri trebuie să se urce. Și mai e ceva. Toate trenurile de care mi-a părut rău, tot ce pe moment pare pe viață și pe moarte, tot ce am crezut vreodată că am pierdut, toate s-au întâmplat cu un scop atât de precis, atât de sublim, într-un aranjament cosmic atât de perfect, încât seara, când pun capul pe pernă, aud, concomitent, șuieratul trenurilor care urmează și vină, dar mai ales pe cel al căror au plecat. Dacă închid suficient de bine urechea dreaptă, aud cum se topește frica. Dacă închid suficient de bine urechea stângă, aud și tot ce o să am de învățat din pierderi.