Cum să-nțelegem că nu noi facem, ci prin noi se face?. Eseu despre bunătate

Un autobuz modern mă duce spre casă, după spectacol. Aș fi putut să rămân la o bere, să-mi spăl sau să-mi potolesc adrenalina. N-o fac. Îmi pun căștile în urechi. De un an de zile n-am mai ascultat muzică, știu eu de ce. Mi-a fost frică să nu scormonesc niște răni care încă sângerează. Mi-a fost frică să nu-mi rup cojile ca un copil obraznic înainte de vreme. După un an, - genul de an greoi ca o Siberie în care nu răsare soarele, genul de an cârpit cu o bucată de material neagră, agățată pe prispa casei bunicii, genul de an lung cât un tunel întunecat al cărei lumină se ivește lent -, în fine, după un an lung cum numai cei care-au trăit doliul pot să-nțeleagă, îmi pun muzică în căști. Autobuzul e gol. Aș prefera transpirația mocirloasă a bieților vagabonzi. Aș prefera mirosul de parizer din traistele femeilor obosite, cu burți, care se întorc acasă la niște bărbați pe care nu-i mai iubesc sau pe care poate că nu i-au iubit niciodată. Aș prefera ghiolbănia unui bețiv care face scandal. Aș prefera s-aud plânsetul unui copil în loc de muzica asta bună, nesuferit de bună, moștenită de generații-ntregi, care-mi sfârtecă auzul, care-mi răscolește singurătatea și dorul și noaptea care mi se înfige în piept cu forța necruțătoare a unui buldozer. Dacă tot e să doară noaptea asta, să doară pân-la capăt, îmi zic. Poți fenta plânsul cu râs mult și bine. Doar c-apoi te trage agresiv de gulerul ochilor și-și cere lacrimile ca un cămătar fără suflet.

Pornesc Nocturne. Teo Corban și Marina Constantinescu. Ascult, ascult cu urechile ciulite, ascult printre raioanele de la Mega Image-ul non-stop în timp ce fac cumpărături pentru mâine dimineață, ascult atât de profund încât, între raionul cu zahăr și cel cu ulei și altele, m-apucă. M-apucă cu forța cu care își demarează criza un epileptic. M-apucă fără milă, ca un atac de panică ce te lasă fără aer. M-apucă plânsul. Nu știu de ce, nu știu ce amestec aproape chimic îl declanșează, ce melanj absurd de doruri proprii și lucruri care s-aud în căști, îl naște. Nu știu. Sau s-ar putea să știu. E de la bunătatea pe care o aud. Uneori bunătatea s-aude. Uneori bunătatea se vede. Mă gândesc la un lucru la care nu cred c-ar trebui să se gândească un om atât de tânăr ca mine, și totuși o fac. Într-o zi, când poteca pe care merg și mă-mpiedic și mă ridic ca să merg iară se va sfârși, aș vrea să se poată spune despre mine că am fost un om bun. Sigur că posteriorității nu-i trebuiește bunătatea nimănui. Sigur că istoria uită să-i amintească pe oamenii buni, preocupată fiind să amintească geniile și criminalii deopotrivă, la grămadă. Și totuși. Există bucurie mai mare decât aceea că oamenii-și amintesc c-ai fost un om bun?

Mama mă-sii, mama mă-sii, mama mă-sii. La douășcinci de ani ar trebui să faci dragoste sărată, să împletești norii de soare, să rămâi la nenorocita aia de bere-n barul 13, cu colegii tăi, după spectacol, în loc să plângi printre raioanele de Mega, să te înalți cu forța unui zmeu căruia nu-i e frică să cadă când încă are cine să-l ridice, să cumperi lalele din piață la opt dimineața de la bătrânele simpatice care ar putea să-ți fie bunici, să încaleci vântul, să te rostogolești de-a lungul nopților în beții duioase, să asculți muzică, futu-i mama mă-sii, pentru că oamenii ascultă muzică, oamenii, la douășcinci de ani, ascultă muzică. Și totuși, iată-mă, chestionându-mi bunătatea, cântărindu-mi smerenia, calculându-mi încrederile, râvnind prematur la lucruri care nu-s, încă, pentru vârsta mea.

Am un dor straniu pentru bunătate. Am în minte oameni, cărora, îmi închipui că Dumnezeu, cu umorul lui pe care sunt sigură că-l are, le-a făcut un ghiont de pe prispa unei nopți, în care doi oameni își împletesc iubirea într-un amor carnal, și le-a zis, na, mă, fiți voi întruchiparea bunătății. Și oamenii ăia au ochi și mâini și zâmbete de dat și minte largă și se plimbă printre noi, ăștilalți, care ne scrântim gleznele în proasta de Gherghina care și-a lăsat vacile să pască pe tarlaua noastră, în nenea Gigu ăla bou care nu ne-a dat banii înapoi, da' i-a luat un Cielo roșu lu fi-su ăla și mai prost, în Dana care n-a venit la nuntă la Gabriela, da' tu te-ai dus la nuntă la Florinel și i-ai mai și dat un dar baban, în vaca aia împuțită care-a parcat pe locul tău, în cretinul ăla care se câcâie la OMV, în pulifriciul ăla care ți-a rupt inima în șapte bucăți și căruia ai vrea să-i fuți un pumn în moaca aia buboasă, în fine, noi ăștia, care ne-mpiedicăm în răutăți mici, atât de mici că dacă faci un bilanț, aproape că nici nu se pune. Dar se pune. Se pune.

Se pune. Se pune abia când aproape se termină viața și lumina lumânărilor de la biserică și răsăritul dimineților. Se pune când dormi noaptea și-ți rostogolești insomnia pe-o pernă îmbuibată cu o salivă neelegantă. Se pune când începi să nu mai iubești lumea, așa cum e ea. Fiindcă-ncepi să crezi tu că știi mai bine. Că dacă ți se-aruncă o șurubelniță, o desfaci pân-la piele și-i răsucești șuruburile și-i schimbi piesele de mamă, mamă, ce bijuterie-ți iese. Cum, Doamne, iartă-mă, să credem noi, niște bieți unii care mâncăm cereale cu lapte dimineața și cărora ni se surpa pământul sub picioare la cea mai mică nenorocire, s-avem impresia c-am putea schimba mersul unei lumi care, atât de dureroasă și necruțătoare pe cât e, e-atât de minunată? Cum ar putea un om, un singur om, să inventeze soarele sau câinii sau ghioceii sau dorul sau ochii unui om care te iubește sau strângerea de mână sau pântecul unei mame sau viața sau chiar și moartea sau planeta sau sistemul solar sau iubirea sau buzele roșii ale unei femei frumos parfumate sau zgomotul gheții într-un pahar de whiskey într-o dup-amiază de primăvară, în Irlanda sau cărțile sau pe Shakespeare sau Pacificul sau Alpii sau motorul unui Porsche sau mersul pe bicicletă sau toate minunile lumii? Cum să-nțelegem că nu noi facem, ci prin noi se face?

Am un dor straniu de bunătate. Sunt prea des un om rău. Dar mai des încerc să fiu un om bun. Și cred că se pune. Cred că poate să conteze. Cred.