Unde sunt zăpezile de altădată? / sau nu-i iarnă a copilăriei pe care s-o fi șters toată vara de care am avut parte

Fulgii de zăpadă acoperă pământul. Ieri m-am dat pe derdeluș cu Ancuța și după aceea am spart o băltoacă înghețată fiindcă speram să găsim peștișori. Apoi am mâncat zăpadă și ne-am mai dat umpic cu sania. La matematică nu știu să număr descrescător din trei în trei, dar la română domnul învățător mi-a pus la expoziție pe holurile școlii compunerea despre vacanța de Crăciun. Iarna e anotimpul meu preferat și apoi vara. (Jurnal, 29.01.2006)

Sunt fel și fel de ierni, de toate pentru toată lumea dar, orice s-ar zice, iernile sunt ale copiilor. Citesc cu ochii de-acum ce-mi scriau mâinile de-atunci și nu e iarnă care să nu fi mi se fi cuibărit în sinusuri, nu-i frig al mâinilor pișcat de apa fierbinte pe care să nu-l simt în degete și-acum, nu-i deal al cărei pârtie să nu mi-o amintesc, nu-i fulg de nea care să se fi topit definitiv pe limbă, nu-i om de zăpadă pe care să-l fi uitat, nu-i fir de păr care să-și fi șters amintirea bulgărelui pe care V. mi l-a aruncat direct în cap, nu-i iarnă a copilăriei pe care s-o fi șters toată vara de care am avut parte de-atunci și până acum.

A fost odată o iarnă atât de lungă că durează până azi. Durata se măsoară-n nostalgie. O iarnă în care soba de-acasă își troznește lemnele așa cum omul obosit își troznește oasele. Focul sfârâie, gogoșile stau calde pe plită, ceaiul de mușețel scoate aburi, fularul, căciula și geaca își atârnă joaca pe sârma de pe balcon, apa din cadă e fierbinte și lungă și înaltă și miroase a flori, televizorul merge pe muțește, aragazul face mâncare întruna, temele sunt terminate, mama mă ciupește de obraji, tata își scoate cizmele de cauciuc și țigările marlboro din blugii înghesuiți în izmene albastre, soră-mea se tolănește-n pat, în pijamale cu căței, seara își coboară întunericul, somnul mi se coboară de pe gene până-n măduva ochilor care se-nchid încetișor-încetișor, în timp ce spun înger îngerașul meu ce mi te-a dat dumnezeu eu sunt mic tu fă-mă... ochii mei cască și rugăciunea adoarme cu siguranța că înger-îngerașul știe ce-are de făcut și nu se supără.

Somnul o să mă doarmă până mâine dimineață când e duminică și mă uit la desene animate și mănânc cereale cu lapte și mama bea cafeaua cu frișcă lângă mine și soră-mea citește invitație la vals și tata merge la muncă, pentru că tata n-are duminici, și în casă, din nou, e cald. Soba iarăși sfârâie sub mâinile maică-mii care o aprinde înainte ca noi să ne fi trezit. Plăpumile zdravene ne-acoperă în canapeaua albastră și moale din sufragerie. Clopotele de la biserică se leagănă puternic scuturându-și zăpada și născând o ninsoare scurtă în capul bunicuțelor sprintene care cântă-n strană mai abitir ca preotul și dascălul la un loc. Timpul meu n-are alt cronometru decât entuziasmul că pârtia a înghețat, mașinile nu circulă și săniile zboară încălecate de corpuri mici și dornice de alb. Femeile cumpără portocale și carne de porc, vecinele fac plăcintă cu mere, casa scării freamătă a saluturi călduroase, a mâncare împărțită, a țuică, a bărbați care și-au deszăpezit mașinile și ochii le sclipesc a meci și bere. Iarna ne crește stomacul și pofta de mâncare.

Intru în casă. E cald. E bine. Și mie mi se pare că viața mea e o jucărie pe care o au toți copiii. Și căldura și televizorul și mâncarea bună și mama și tata și soră-mea și liniștea și iubirea, toate, toate, toate mi se par că-s ale tuturor copiilor. Ce bine că n-am să aflu decât multe ierni mai târziu că viața, cu mărunțișurile ei uluitor de perfecte, nu-i un dat al tuturor. Ce bine că n-am să-mi scormonesc norocul decât multă vreme mai târziu când am să mă împiedic de ghinionul altora ș-am să zic, timid, în șoaptă, să nu trezesc la nefericire pe nimeni: ah, ia uite, unele ierni dor mușchii și somnul unor copii.

Mă doare capul și mă doare frigul. Plec dintr-un hotel în care am dormit azi noapte, cărându-mi prin nămeți un troler plin cu haine îmbâcsite a fum de țigară. Cumpăr cafea scumpă dintr-un bar și mă urc în mașină. Iarna îmi doare ochii deschiși la culoare. E tot duminică și clopotele de la biserică nu se-aud, somnul nu mi l-am dormit suficient, mama nu încălzește laptele pentru cereale și străzile sunt pline de mocirlă, șoferi tâmpiți care merg cu viteză și-mi împroșcă noroi pe geacă și față, oameni ciufuți cărora iar li s-a scumpit pâinea deși prețul grâului scade, căldura costă și n-o are toată lumea, copiii n-au nici pârtii și Dumnezeu știe cine se mai dă cu sania. Că noi dacă nu ne confecționam pârtii din străzi și dealuri de două sute de metri, n-aveam cum să ne confecționăm părinți care să ne ducă la ski în Austria sau măcar în Poiana Brașov.

Mă urc în mașină. Tata îmi spune să nu conduc azi, drumul e înghețat, vremea e cumplită, ba viscolește, ba plouă. N-ascult. În piept, ca o apăsare, mi se zdruncină nevoia de-a merge acasă la mine. Ascult podcast-uri, fumez o țigară, deschid geamul, când, dintr-o dată, mașina îmi derapează nouăzeci de grade pe contrasens. Nu știu că nu e bine să pun frână, nu te învăță nimeni sau și dacă te învăță, n-ai răbdare să-nveți sau s-asculți. Volanul se răzvrătește sub mâinile mele care transpiră. Trag de el cât pot, mașina se rotește o sută optzeci de grade către un șanț. N-am timp să gândesc nimic, n-am timp să verific dacă vine ceva din spate, dacă vine ceva din față. Am timp să-nțeleg cât de mult vreau să trăiesc, să nu se întâmple nimic rău. E posibil ca întreg acest derapaj să nu fi fost atât de grav, cel puțin asta a încercat tata să-mi explice, dar pentru mine au fost treizeci de secunde de trăit cu spaimă și plămâni care nu-mi ajută aerul și creier care se blochează, mâini prea slabe, picioare inerte, dar un instinct al dracului de puternic. (Să-mi mai spună cineva pe lume că simt strâmb și-i trag un pumn direct în moacă.)

Urmează cincizeci de kilometri făcuți într-o oră și jumătate, cu zece kilometri la oră, șapte tiruri care intră cu viteză în depășire și trei mașini a câte șase agarici care-mi arată muie și mă claxonează în timp ce eu îmi șterg ochii de lacrimi, nu cu mâinile care sunt prea ocupate să se țină lipite de volan, ci cu rugăciuni care nu se mai termină. Ajung acasă și urăsc iarna, și strada din fața blocului unde-am copilărit, a cărei zăpadă a luat forma îngerilor, și streșinile caselor pline de țurțuri de care mi-am lipit limba până la durere, și mașina pe care o parchez strâmb, lângă gunoaie.

Pe scara blocului e liniște. Tanți are nouăjdoi de ani și nu mai iese din casă. Soțul lui tanti Cati s-a dus anul trecut. Copiii au plecat la facultăți. Părinții s-au transformat în bunici. Numai mama și tata m-așteaptă cu un pahar de vin, șpriț, și-mi povestesc cum, acum două săptămâni, s-au urcat în copac amândoi ș-au stat acolo o oră, așa, de chestie, ca să vadă dacă mai sunt în stare ca pe vremuri. Și râd și-mi pun muzică și tata-mi citește din jurnal și soră-mea ne sună pe facetime și Alex îmi face o surpriză și vine la mine acasă, mănâncă pastrama și a doua zi îmi conduce mașina nevinovată la București. Și dormim cu nemiluita și disecăm viața și disecăm nenorocirile și ne disecăm dorul ca niște chirurgi workaholici până când obosim și conchidem într-un glas că viața e bună. E teribil de frumoasă. Și pârtia o încalec pe patru roți, nu pe sanie, și somnul îl împart la doi și diminețile la familie și recunoștința la conștientizarea că am tot ce-mi trebuie. Și ș-atunci când n-am, tot am.