Cap ou pas cap? Faci sau nu faci?

A fost odată ca niciodată o vreme în care, dacă închideam suficient de bine ochii, aveam senzația că mănânc struguri cu brânză într-o gondolă în Veneția. Aproape că puteam să simt argintul topindu-se în jurul gleznei mele, într-o brățară lată și greoaie. Mătasea unui halat neglijent m-acoperea suficient cât să nu m-atingă niciun fir de vânt și gustul de vin scump își pierdea valoarea pe o limbă needucată într-ale finețurilor. A fost odată ca niciodată o vreme în care, dacă îmi încăpățânam ochii să se scufunde într-o plonjare adâncă a închiderii lor, dansam foxtrot în America cu Fitzgerald, pișându-mă șampanie, sau filosofând în Montmarte până la șapte dimineața.

A fost o vreme când, dacă deschideam ochii, M. își atârna picioarele lungi pe peretele unui cămin mizer, îngropată în Racine și Camus. Ne era lene. O lene cumplită a lunilor de mai, premergătoare examenelor. O lene a inconștienței. O lene a îndrăgostelilor fatidice, totale, ale căror adevăr n-aveam niciun chef să-l scormonim. Aveam nouășpe ani și un bol de paste cu șuncă și smântână, țuică și vin fărâmițat și poftă să facem ca viața noastră, îngrămădită într-un spațiu de cămin care-ți castrează intimitatea, să semene măcar un pic cu ce ni se proiecta pe retină când închideam ochii. Pe ecranul unui laptop spart, rula încontinuu filmul Jeux d'enfants. Îl văzuserăm de zeci de ori. Moțăiala inertă îmi pișca zvâcul.

Cap ou pas cap?, îi zic lui M. Capable ou pas capable? Faci sau nu? Regula era simplă. O provocare urmată de muzicalitatea franțuzească acestui capupacap. Jocul nu și-a instituit pedeapsa unui pas cap, întrucât tot amuzamentul stătea în a face față provocărilor celor mai dificile, așa că nu ne-am refuzat niciodată nimic.
- Centru Vechi. Ne prefacem că suntem din altă țară. Tocuri. Rochii. Tre-să te săruți cu cineva. Cap ou pas cap?
- Ești idioată. Cap.

Dacă închideam suficient de bine ochii, ne-am fi putut închipui că suntem într-un roman al Elenei Ferrante, aruncate într-un Napoli al anilor '70. Noroc că audio-vizualul Bucureștiului e atât de pregnant în românisme, încât tocul meu stiletto înțepenit în asfaltul încins la metrou, precedat de hăhăieli zgomotoase ale burților unor muncitor beți prematur, care-mi comentează nu doar prostia, ci și posteriorul, îmi amintesc că nu-i nimic napoletan în jurul meu. Seara coboară și vinul își culcă și el amorțeala în stomacul nostru nemâncat. Viața era, în definitiv, simplă. Bucureștiul îl îngurgitai fără prea multă poezie. Și totuși, ne forțam tinerețea să se dilate în efecte psihedelice à la Gaspar Noe. Un grup de franțuji ne iese în cale. Mințim c-am venit în România cu Erasmus, suntem studente la Litere. Seara se derulează cu repeziciune, la fel și shoturile de tequila. Suntem din Spania, dar eu sunt pe jumătate rusoaică (dinspre mama). Benni. Benni e cel mai drăguț dintre ei și, evident, ne place amândurora de el. Piatră, foarfecă, hârtie. Câștig. Îi întorc lui Benni zâmbetele. Seara galopează înspre dimineață. La un moment dat, idioții, crezând că nu știm franceză, încep să vorbească. Auzim putes și allons à l'hôtel avec elles. M. rostogolește pe gură un putain de merde baban și alte zeci de cuvinte în care probabil că-i înjură, Benni belește ochii, eu trag de ea să plecăm, ne ridicăm, nu înainte de-a ridica și degetul mijlociu. Fir-ați ai dreacu de boccii urâți, curvă-i mă-ta, auzi? Șaveica din mine iese. Putaaaain de meeeeeerde, urlăm prin tot centrul vechi. Vezi, fă, ce se-ntâmplă când ne pariem dreptul la flirt cu un bărbat? După care am mai râs un pic și-n timp ce ne târam beția pe străzile mizere ale orașului, ne-am mai promis o dată că prietenia noastră n-o să se termine pentru nimic în lume.

E tot vară, pentru că viața cea mai multă se întâmplă vara. Soarele de iulie îmi turtește oboseala-n capul încins, transpirat, golit de gânduri. M-am angajat chelneriță într-o cârciumă nu prea frecventată (urmează să fiu dată afară în mai puțin de o lună datorită evidentelor mele defecte. Le-am făcut finanțele terci. Marius m-ajută să nu fiu și mai praf decât sunt deja.) Terasa e aproape goală, afară de-un tip pe la cincizeci și doi de ani, care bea de azi dimineață de la zece. Whisky cu gheață și apă minerală. A mâncat rapane. E turtă. M. a venit să-mi țină companie. Ea citește Milan Kundera, eu mă joc macao singură. Fă (la mine acasă, țărănescul fă e cea mai dulce formă de alint al unui om, deci fără comentarii), io aș cam face niște bani azi. M. ridică ochii negri de căprioară și cu un licăr de surescitare zice:
- Du-te la ăla și fă-l să-ți lase bacșiș o sută de lei.
- Fă, ești nebună la cap? Cum? Aș avea o idee dar mă dau ăștia afară.
- Te dau oricum, du-te.

Nu știu ce fac, nu știu cum fac. Sau poate că știu. Un om nefericit o să vrea să-și vorbească întotdeauna nefericirea. Îi trebuie doar două perechi de urechi care să pretindă că-l ascultă. L-am ginit amândouă că-i plin de bani, bașca, săracu', e și-n prag de divorț; așa matahală cum e, domnul e un sentimental. Îl păcălesc că-s din Republica Moldova și aștept de șase luni viza, că-i greu, că-i sărăcie mare. M-ascultă și nu prea, le are el pe ale lui. La un moment dat îi zic (ca să-l înveselesc, chipurile), că-i fac un truc de cărți. S-aleagă o carte din pachet, dacă o ghicesc, îmi dă zece lei, dar înainte mă duc să fac pipi.
- Fii atentă, e beat criță, stai în spatele lui și-mi zici ce carte a tras și-mi dai mesaj pe telefon, bine?

Cei mai ușori 150 de lei pe care i-am câștigat. În naivitatea mea, am fentat cu brio gândul că omul și-a făcut pur și simplu pomană de-o amărâtă (care servește whisky scump în șlapi ieftini din Obor), și care-i trage țeapă la cărți.

E opt dimineața și-s nesătulă de somn. Avem curs de dans la Facultatea de Teatru. Îmi pun toculețele alea infecte, body-ul strâmt și rochia bufantă neagră, dar-ar dracii-n el de dans, sunt total pe lângă. Vreau, totuși, bursa aia, o vreau, am nevoie de ea, așa că mă chinui, mă trezesc în fiecare dimineață, învăț pașii și le dau țigări băieților ca să fie partenerii mei la vals. Intru în sala plină de hormoni și transpirație. Casetofonul bârâie a polcă. Îmi calc partenerul pe picioare, mă ia amețeala, bâjbâi scuze, până când se oprește muzica. Sunt chemată să fac un pas în față. Mi se vorbește urât. Am, oricum, probleme cu autoritatea și faptul că îmbâcsitul ăsta cu pretenții mă calcă pe cap din vârful poziției lui, mă scoate din sărite. Măi, fată, ai ceva din grația unei găini bete. N-am stat niciodată bine cu nervii. Mă uit în ochii lui M., care dă ușor din cap. Ieși de la curs, cap ou pas cap? Cap.
- Și dvs. aveți ceva din bădărănia unui bocanc plin de rahat. La revedere.

Îmi aprind o țigară încă de pe hol, îmi tremură mâinile, dacă mă pică? Frica. Frica. Frica ce paralizează omul. Ce-ar zice tata? Ce-ar zice mama? M. iese râzând cu spume bădărănia unui bocanc plin de rahat?, să mori tu? Râdem atât de tare încât frica se risipește. Ce poate să-mi facă?

Uneori, în unele dimineți, mi se face dor de M. Uneori, în unele dimineți, cer sitei care mi-a cernut viața, să-mi cearnă prietenii înapoi. Uneori, când închid ochii, joc cap ou pas cap la nesfârșit. Părăsesc pe cine am de părăsit, spun te iubesc cui am să-i spun te iubesc. Îmi adun curajul în provocări stupide și minunate. Fac alegeri asupra cărora nu mă mai întorc. Mă urc în primul autobuz și traversez Bucureștiul. Culeg povești cu urechi care știu s-audă. Las dâre în urmă de la lacrimile pe care le-am plâns pe borduri, noaptea. Uneori, în unele dimineți, mă-ntreb câte or să se mai schimbe. Mă întreb cine-i fata care a urlat putain de merde în tot Centrul Vechi sau care și-a arătat sânii din telegondolă, în Mamaia? Uneori mă întâlnesc cu M., la fel cum mă-ntâlnesc cu o sumedenie de oameni de care mi-e dor, fără să-mi fie neapărat dor. Tăcerile ni se împletesc într-un trecut pe care ni-l știm prea bine ca să ni-l uităm. Din când în când bem o bere și rostim te iubesc. Din când în când înțelegem mersul vremii, căruia nu poți să-i pui piedică, nu poți să-i arunci bețe-n roate, nu poți să-i întorci cursul. Stai, așa, în mijlocul unei nopți și-ți vine să te-ntristezi, să chestionezi viața, s-o iei la întrebări brutale, că de ce a fost așa și nu altfel?, că ce s-a schimbat?, sau cine s-a schimbat?, - doar că n-o faci. Te bucuri c-a fost atâta cât a fost. Te bucuri că nimeni, niciodată, n-o să poată să-ți ia amintirile.

Cap ou pas cap? Cap. Cap pentru toată aventura uimitoare care e viața. Uneori, în unele dimineți, ca asta, mă trezesc cu un dor dulceag. Și atunci scriu.