Îmi trebuie atât de puține lucruri ca să mă transform într-o rulotă umană care cotrobăie pământul, care-și înfige roțile într-atâtea fire de iarbă coaptă, cu miros ademenitor, care-și asamblează odihna lângă mare, în vest sau în est, în atâtea orașe și uneori atâtea țări, dar căreia-i lipsește, întotdeauna, casa permanentă, liniștea. În fine: mă car în spinare pe toate cărările care mi se deschid și pe care merg, așa, cu pasul înfipt în certitudinea c-oi ajunge eu undeva, că la finalul fiecărui drum am să mai învăț câte ceva, dacă nu despre lume, măcar despre mine și c-apoi, o să mă odihnesc mult, în brațe de om care miroase a acasă.
La asta mă gândesc în timp ce-aștept un uber, cu mâinile înghețate și dinții clănțânind sub ninsoarea blândă care mi se lipește de pistrui, sub gerul care-mi frige obrajii, sub scara unui bloc în care, într-un apartament curat și măricel, tu-ți dormi visele la căpătâiul frunții pe care ți-o sărut, a mia oară, la plecare. Către Porto.
Pentru că nu știu cu exactitate cum să scriu despre Porto, preludiul acestui text începe greoi, șchiop, presărat cu neîndemânarea pe care o are un puștan de cinșpe ani în fața unui femei frumoase.
Pentru că Porto e ca o femeie frumoasă ascunsă în așternuturi fierbinți și umede, care așteaptă în tăcerea unor gemete moi și liniștite, să fie descoperită și străbătută-n lung și latul străduțelor ei strâmte, înguste, intime, dar intime într-un mod aproape obraznic. Un intim care miroase a hașiș, a clădiri vechi căptușite cu bucăți colorate de faianță, asamblate aproape ilogic, într-o îmbinare atât de absurd de frumoasă a vechiului și a noului, a sărutări aprinse între doi oameni și a mâini care cotrobăie dedesubturile unui tricou strâmt, a biserici și bazaruri, a cârciumi și a bere savurată în mijlocul unei dimineți în care clopotele răsună deasupra cerului, a străzi și trotuare care se-ncalecă, a limbi care se-mbină într-o gălăgie romantică a veșnicei primăveri care se prelinge pe zidurile orașului ăstuia frumos ca o femeie dezordonată și voluptoasă pentru care-ți trebuie o mie și una de nopți s-o guști, s-o fumezi ca pe-o țigară, s-o tragi pe nas, s-o lași să ți se insinueze pe sub piele și ochi și fire de păr.
În Porto m-aș îndrăgosti. În Porto aș face dragoste sărată în hoteluri care n-au nimic opulent, ci doar un pat strâmt care obligă două corpuri să se lipească până la epuizare. În Porto m-aș duce direct îndrăgostită, numai așa, ca să mă mai îndrăgostesc înc-o dată de același om. În Porto aș înghiți Atlanticul. În Porto aș căuta primăvara. În Porto aș bea vin cu gâtlejul răbdător care înghite guri mici ce-și rostogolesc savoarea încetișor. În Porto aș mânca în toate fast-foodurile ciudate și aproape mizere, care servesc cartofi prăjiți la kilogram, cu ketchup în cantități nesimțit de mari și vită îngrămădită în pâine cu susan. În Porto aș încăleca abruptul străzilor fără să obosesc. În Porto mi-aș duce prietenii și aș dansa, eu, care nu dansez aproape niciodată. În Porto aș asculta muzica străzii:
Șinele de tramvai care troznesc ritmic. Razele de soare care-și lipesc căldura de geamurile murdare ale hotelului. Sfârâitul vinului care curge-n pahar. Aplauzele portughezilor în fața unui apus. Clopotele care bat des, atât de des încât pare că celebrează viața. Implorarea tânguită a cerșetorilor. Somnul orașului care începe târziu în noapte. Zumzetul liniștit al muzeelor. Brutalitatea macaralelor care se ridică deasupra tuturor clădirilor. Acordurile de chitară ale muzicanților stradali care cântă Billy Joel. Muzicuța altuia care-l imită pe Bob Dylan. Coada fremătătoare din fața librăriei Lello. Muzica Fado. Obrigadourile.
După care m-aș întoarce acasă. Cu simțurile rostogolite timp de șapte nopți în brațele unui oraș frumos ca o femeie care știe că-i frumoasă, m-aș întoarce la mine-n țară, Bucureștiul m-ar aștepta cu un batic în cap, miros de sarmale și tutun care aburește geamurile înghețate ale unei bucătării, cu gust de vin țară zdravăn contorsionat în șpriț rece și bun. Din când în când mi s-ar face dor de lenea ochilor întinși în valurile Atlanticului, ș-atunci mi-aș atârna brațele într-un înot lung cât o zi de vară în mare, sau mai degrabă-n Dunăre. Uneori aș trece pe lângă apusurile Bucureștiului cum treci pe lângă un chiștoc uitat în mijlocul zăpezii. De cele mai multe ori aș da pumni și picioare-n burta țării-n care m-am născut și i-aș înjura toate neajunsurile, ca un bărbat care uită să iubească și-n loc de iubire, folosește pumnul fără nicio remușcare. I-aș înjura copiii făcuți mari și transformați în adulți care-ți taie calea-n mijlocul unei intersecții sau care dau legi strâmte de pe urma cărora să-și tragă câștigul numai ei. Uneori i-aș smulge baticul de pe cap și aș sugruma-o cu violență, că prea nu te lasă să trăiești în voie, că prea greoaie-i sunt drumurile.
Uneori aș vrea s-o părăsesc cu furie. Să plec pe ușă și să trântesc ușa unui avion care să mă ducă undeva, într-o țară care să miroasă a vacanță, a Porto, a clădiri care nu stau să-ți pice în moalele capului, sau dacă nu Porto, oriunde altunde în Europa. În Vest. Neapărat în Vest. Că poalele neelegante și neademenitoare ale estului le cunosc. Sunt, de cele mai multe ori gri. Iar faianța se găsește doar în case. În bucătării. Dar de cele mai multe ori, îmi iau țara așa, pe după gât, într-o tovărășie mai împlinită decât toate iubirile efemere, și-i zic să stea liniștită. Că de fiecare dată când plec, mi-e dor de ea cum mi-e dor de bunică-miu în toiul unui Crăciun. Că n-am aer fără iarna de-acasă. Că n-aș da-o pentru toate verile din lume. Că și dac-aș pleca, aș pleca numai ca să am unde să mă-ntorc.
Și mă-ntorc. Și frigul îmi arde iar obrajii. Și bărbatul cu care aș merge în Porto m-așteaptă cu mașina caldă în fața aeroportului. Și mama îmi scrie bine-ai venit acasă. Și eu las Porto-ul în urmă ca pe-o femeie pe care-am iubit-o o vară-ntreagă și pe care n-o s-o uit niciodată. Dar cam atât. Acum sunt acasă. Și acasă e bine.