Chestia stranie cu dorul e că nu știi când lovește. Pot trece zile-n șir în care funcționezi absolut normal, dormi bine, mănânci bine, faci sport, faci dragoste, muncești, glumești, râzi, aproape că, dacă te chinui suficient de tare, poți să te păcălești că nu mai doare. Ficații sunt la locul lor, inima e întreagă, pe la rinichi ai câteva firicele de nisip, dar te gândești că e probabil de la vara în care ai înghițit marea, în ochi nu se mai bălăcesc șiroaie de lacrimi, mâinile încă știu să mângâie, picioarele știu să meargă, totul e, în definitiv normal.
Și apoi te pleznește. Te pleznește ca un uragan. Te pleznește cu minuțiozitate chirurgicală, n-ai timp să anticipezi, n-ai timp să te pregătești, n-ai timp să numeri, n-ai timp să răsufli. Te pleznește în timp ce gătești paste, într-o dimineață de iarnă. Te pleznește când tocmai credeai că ai trecut peste. Te pleznește cât să-nțelegi că nu treci niciodată peste, treci prin. Dorul e un tunel întunecat și lung. Și-ncepi să plângi cu lacrimi mari, în timp ce corpul ți se-ndoaie a durere mocnită în ceața deasă a dimineții, în timp ce-ți freci fruntea și ochii a neputință, în timp ce-ncerci să te-aduni de pe jos, întrebându-te asta de unde dracului a mai apărut? eram bine, eram întreagă, și stai, așa, inert, și lași dorul să-ți zgâlțâie balamalele, să-ți facă frig pe cerul gurii, să-ți usuce saliva și pielea.
Uneori te lovește în timp ce alergi, pe bandă, într-o sală transpirată. Îți vâjâie în cap, printre acorduri dure de heavy-metal (pe care-l pui special, să-ți tureze gândurile în direcții care să te-abată de la plâns). Degeaba. Dorul e un animal feroce care stă la pândă. În timp ce numeri kilometri și caloriile ți se-ntâmplă să ți se taie firul, clachezi, și cum dracului să plângi într-un loc atât de puțin potrivit ca o sală de sport? Alteori te-atacă la metrou, în timp ce vezi un tată care-și ține de mână fetița de trei ani. Dorul se insinuează cu repeziciune în stomac și de-acolo începe un întreg travaliu al ascunderii unui plâns care nu ți-a greșit cu nimic, dar pe care-l renegi visceral, pe care-ți vine să-l strivești, să-l rogi să nu-ți mai taie calea atât de din senin, atât de neanunțat. Alteori e suficient să-ți asculți bătăile inimii cu un stetoscop imaginar sau să taci suficient de mult, s-auzi un os cum se troznește înăuntru. Și-atunci reușești să-nghiți în sec și să te pregătești măcar un pic: să te baricadezi în casă, sub plăpumi, să-l lași să te doboare, să te țintuiască-n pat până la epuizare, să-și consume durerea și-apoi, un pic mai șchiop de lacrimi, s-o iei de capăt.
Cel mai straniu e când se-ntâmplă în momentele cele mai liniștite și mai frumoase ale vieții. Când în sfârșit apuci să-ți finisezi un strop de zâmbet pe fața obosită, când în sfârșit îți freamătă viața-n palme, când creierul își odihnește fericirea într-un gol absolut de gânduri, se-ntâmplă ceva. Un apus de soare. O baie fierbinte. O carte bună. Un mic dejun sănătos. O declarație de dragoste. Un Atlantic pe care-l vezi pentru prima dată. Un nor în formă de zmeu. Un sărut. O strângere de mână. O veste bună. Și dintr-o dată simți pietre-n gură. Te furnică firele de păr. Nu-nțelegi de la bun început. Întâi te-apucă furia, îți vine să țipi, să dai pumni și șuturi, după care taci, când reușești să-nțelegi că-n fiecare zi, când moare cineva, moare o pereche de ochi care nu mai vede frumusețea lumii. Și ți se face milă. C-ai împărți soarele ca pe-o mămăligă fierbinte cu toți cei care nu-l mai văd. Și iubirea. Și viața. Și lumea. Și norii. Și păsările. Și zilele de mai. Și ploaia. Și râsetele.
Sunt tot felul de doruri. Și toate dor al dracului de tare. Sunt tot felul de oameni cărora le e dor. Și toți cred că dorul lor e cel mai mare. Și poate că așa și e. În iubire și-n durere, cam toată lumea are dreptate. Dar e un dor, ăl mai mare dintre toate. Dorul care ia forma unui om pe care n-ai cum să-l mai întâlnești întâmplător la magazinul din colț. Dorul pe care nu-l potolești c-un apel telefonic. Dorul care umezește fotografiile alb-negru din lada bunicii. Dorul care nu trece niciodată, nici nu se micșorează, ci își târăște pulsarea în pieptul celor care rămân în urmă. E dorul ăl mai mare pentru care s-aprind lumânări.
Scriu prea des despre dor. Poate pentru că prea des dorul doare. Poate pentru că nu m-a învățat nimeni să scriu despre lucruri pe care nu le cunosc. Și aș fi dat orice să nu fi cunoscut dorul, dar odată ce l-ai cunoscut, nu poți să nu mai scrii despre el.