Mi-ar fi plăcut să semăn cu mama

Mama îmi spune că mă îmbrac ca un băiat. Mama îmi spune că mă port ca un băiat. Mama îmi spune că merg ca un băiat. Mama o spune râzând, în timp ce stă în pragul ușii, privindu-mă în oglindă cum mă îndes în haine cu două mărimi mai mari, ultra-colorate, pastelate, dulcege. Mama zice c-arăt mereu ca o bezea cu care nu prea știi ce să faci. Mereu la limita între copil și femeie. Mama-mi spune că am un corp frumos și corpul frumos nu durează pentru totdeauna. Frumusețea da, dar frumusețea de la douăzeci și ceva de ani, nu. Cum, mama, cum?, când tu ești de o mie de ori mai frumoasă ca mine și ne despart vreo două decenii?

Mama e o femeie frumoasă și mama a știut întotdeauna să-și poarte darul feminității: în rochii strâmte, în pantofi rotunzi, cu toc, în bretele elegante făcute anume să cadă tandru de pe-un umăr bronzat, în cercei simpli, în mâini frumoase, în ochi cu gene lungi ca niște streșini de-acoperiș, în ochi negri, migdalați și buni, în gesturi candide, apetisante, în mâini ba de femeie, ba de mamă, ba de supra-om, ba de extraterestru, în mâini de om care știe de toate.

Mi-ar fi plăcut să semăn cu mama. Să știu ce să fac cu vorba, să știu să mângâi cu privirea, să calc înfipt și demn, să-mi parfumez gâtul și tâmplele, să iubesc așa cum numai ea știe. Totuși, mama greșește când uită că e cea mai bărbată-femeie și cea mai copil-mamă pe care am întâlnit-o vreodată. Mama duce familia în spinare. Tata o duce în coate și-n genunchi. Mama o duce-n tăcere. Mama schimbă becuri, butelii, se joacă cu focul când îl aprinde, aleargă kilometri-ntregi, bea bere sau shot-uri, are umor, are cizme de cauciuc care miros a balegă de oaie, are pe omoplatul drept purici de la cățeii ciobănești cu care se tăvălește prin iarbă, are un pumn atât de zdravăn pe care nu-l folosește niciodată, pentru că mama face cu vorba mai mult decât își poate-nchipui un bărbat că poate face cu corpul. Mama e spatele lui tata, chiar dacă tata e mâinile maică-mii. Apoi mama poate să își coboare-nțelepciunea și blândețea, și mintea poate să și-o facă mică, atât de mică încât pare că e pe rând, tot ce am, tot ce-am avut, tot ce o am nevoie să fie. Bebel, copil, pre-adolescentă, adolescentă, pre-femeie, femeie, pre-bunică și când să devină bunică, se face iară copil. În oase, în mușchi, în râs, în mâini, în picioare care-nvață iar s-alerge. Mama e o femeie frumoasă. Și nu pentru că e mama, ci pentru că mama a fost întotdeauna o femeie frumoasă.

Mă plimb printr-un mall cu cearcănele atârnându-mi pân-la brâu, mai ceva ca niște sâni obosiți care-și odihnesc maternitatea spre pântec. Decid, în ciuda faptului că un bărbat care m-așteaptă acasă, îmi spune că mă iubește pentru salopetele mele mărimea M și bocancii lăbărțați, pentru dezordinea firelor de păr care-mi pică-ntotdeauna aiurea pe frunte, pentru cum flirtez cu boacăne și gafe, pentru mâinile cu degete scunde și nepotrivite să găzduiască bijuterii din aur, în fine, un bărbat care mă place așa, șuie și dezșurubată, decid că vreau să fiu frumoasă: o să-mi cumpăr țoale strâmte care să lase să se discearnă o pereche de picioare lungi - nu cât o autostrada, dar cât un drum național -, gambe firave, un spate cu piele sprintenă, niște coapse cât de cât decente, mă rog, decid să nu mă mai îmbrac ca o bezea. Sau mai rău, ca un băiețel. Să-mi tărăsc feminitatea care mă-nghesuie, mă-ncurcă, mă incomodează, în blugi Levi's cu talie înaltă și croială mișto.

Numa' că mă simt ciudat. Mă simt al dracului de ciudat. Că parcă-i un secol în care toate femeile-s frumoase și parcă niciuna nu-i frumoasă. Că parcă toate semănăm. Ca parcă target-ul frumuseții ne-aliniază până la anihilarea identității. Că parcă totul e neted și smead. Și tenul și zâmbetele căutate și poziția capului într-o fotografie și mâinile cu unghii lungi, dizgrațios de lungi dacă mă-ntrebi pe mine, și maiourile care lasă se întrevadă același abdomen rulat la nesfărșit în pătrățele pe care le invidiez și buzele conturate în efecte speciale, și ochii acoperiți de gene false, lungi, atât de lungi încât mă-ntreb dom'le, păi și voi cum mai spuneți din priviri te iubesc, te plac sau vreau să facem dragoste?, vă tăvăliți mereu declarațiile ghidușe-n vorbe directe?

Mă opresc din gânduri și-mi spun că n-are frumusețea nicio vină că noi o mutilăm în filtre care-ți păcălesc ridurile, ridurile alea teribil de minunate din jurul gurii care a avut șansă și norocul să râdă atât de mult cât să-ți lase șanț în piele, să nu uiți, să nu-ți uiți fericirea, ridurile alea cumplite de pe frunte care ți s-au încordat a nenorocire, a plâns, și care ți s-au pitit deasupra ochilor cât să-ți aduci aminte că trece, că toate trec, mă rog, filtrele care te fac să te-ascunzi din fața oglinzii dimineața, să te pitești, cumva, oriunde altundeva cât să nu-ți vezi oboseala sau boala sau zilele proaste care ți se depun pe chip.

Din gimnaziu și până acuma, am trecut prin toate fazele și etapele prin care trece o puștoaică-semi-femeie care încearcă să-și parcheze trupul și chipul primite la naștere într-o îmbinare care să se poată numi cel puțin estetică. Tot timpul a fost un travaliu, pentru că tot timpul corpul meu a rămas în urmă cu creșterea și dezvoltarea. Mădălin de la scara C o place pe Dana care s-a făcut portocalie-n cap?, următoarea zi cumpăr vopsea de la mimi shop și-mi cârpesc un pic de flăcări pe-un păr firav și scurt și îndărătnic. Petruț o place pe Aza?, Aza poartă pantaloni scurți și brățară la piciorul drept, își fardează ochii cu verde și folosește o tonă de dermatograf; are unghii lungi, de plastic, care pare c-o dor și piercing în buric. Se spune că are un fluturaș tatuat într-un loc unde nu poate să-l vadă toată lumea. A două zi mă compun din tot ce nu sunt eu, în încercarea de-a semăna cu Aza sau Elena sau Iza sau Dana, astfel încât ajung s-arat ca un fel de pom de crăciun amărât și nebăgat în seama, cu unghii de plastic pe care mi-am desenat, totuși, triunghiul ăla sau ce-o fi de la pink floyd. După care mă tund scurt, băiețește și-mi fac țepi cu gel, în semn de protest. N-am răbdare să întruchipez pe rând fantezia fiecărui terchea-berchea de care mă-ndrăgostesc în fiecare săptămână, așa c-o las mai moale. Scot portocaliul din păr, dezlipesc unghii, arunc sutiene, renunț la tocuri. Și-n tot timpul ăsta mă-ntreb cum de pentru mama nu e un efort să fie frumoasă? Poa-să stea și să nu facă nimic și nu poți să-ți iei ochii de la ea, în timp ce eu mă scălămbăi, fac tumbe, devin acrobat în încercarea infernală de-a semăna și eu un pic cu ea.

Mai tre-să treacă ceva ani până să-nțeleg frumusețea. Mai tre-să-l întreb pe tata de cinci ori ce vrea să spună prințul Mîșkin prin frumusețea va salva lumea? Mai tre-să stau prin preajma maică-mii să-nțeleg cum de-i atât de minunată. Mai tre-să cunosc bărbați. Mai tre-să cunosc un bărbat. Mai tre-să uit că frumusețea-i într-un anumit fel. Mai tre-să-mi amintesc că frumusețea-i într-o grămadă de feluri. Mai tre-să ascut gânduri, să-mi cresc mușchi la suflet, să cânt cântece de leagăn cearcănelor care nu vor să se odihnească, mai tre-să întâlnesc oameni, mai tre-să învăț lucruri despre mine, mai tre-să-mi construiesc cu mâinile goale un fel de personalitate, deși urăsc cuvântul ăsta, mai tre-să cumpăr cretă de la mimi shop să trag limite unor oameni care sar șotronul peste spațiul meu intim, mai tre-să-mi dresez limba s-articuleze nu, mai tre-să treacă mulți ani ca să-nțeleg că și frumusețea se cultivă, se îngrijește, se crește.

Mai trebuie să treacă mult ca să mi se pară că încep să semăn un pic cu mama.