Ce gândesc și cum mă simt la 25 de ani sau cât din mine se-ntâmplă pentru că așa trebuie să fie și cât din mine mă întâmplu pentru că așa am decis

(Notă: "What I think and feel at 25", septembrie 1922, titlul unui articol publicat de F. Scott Fitzgerald, în revista The American Magazine)

În curând împlinesc douăzeci și șase de ani și tot ce credeam că știu despre numărătoarea anilor a trebuit să uit și să învăț că timpul unui om se numără, în cel mai rău caz, în numere. Altele-s socotelile când mă număr pe degete, când îmi deșir tinerețea în bilanțuri contabilicești pe care le fac cu stomacul, când m-adun și mă scad din dintr-un destin pe care nu știu, încă, să mi-l explic. Pentru că nu te învață nimeni câtă soartă e într-o decizie, cât discernământ e într-un nu, cât liber arbitru e într-o nefericire, cât din mine se-ntâmplă pentru că așa trebuie să fie și cât din mine mă întâmplu pentru că așa am decis. În fine, 25-ul meu m-a pălit mai tare decât tot ce-a fost înainte. Nu știu dacă se cheamă că devin adult - sunt în continuare un ghemotoc de om speriat care-l sună pe ta-su când viața îi face julituri în coatele minții și vânătăi în ochi -, dar poate că niciodată până acum, viața nu și-a înfipt bocancul în creierul meu, începând să mă oblige să prioritizez, să aleg, să decid cine și cum mama mă-sii am de gând să mi-aștern, ca să întrevăd măcar un pic, pe sub pleoapa dreaptă, cum o să dorm.

Unde te vezi peste cinci ani?, te-ntreabă, când ai nouășpe, la facultate sau poate la interviurile pe care le dai pentru un job. Fabrici răspunsuri din firimituri.

Doi copii, măritată, cel puțin treizeci de roluri, o cafenea cu cărți și muzică rock, fericită, răspunzi. Și nimeni nu te trage de mânecă, nimeni nu-ți pișcă visarea, nimeni nu-ți înroșește obrazul cu o palmă blândă care să te trezească la realitatea în care cinci ani te pândesc după colț, gata să te-nhațe în malaxor. Nimeni nu te anunță că timpul zboară ultra-rapid, inserând momente de toropeală și lene în care îți numeri secundele și te păcălești că durează, că your twenties durează la infinit. Un infinit pe care-l toci și-l clefăi în tăcere, îl ronțăi alene, îl pipăi cu neîndemânare, până când într-o zi te trezești că:

Ai douășcinci de ani și n-ai nimic din ce-ai crezut că ai, dar ai, în schimb, totul la care nici măcar n-ai visat. Te pomenești, într-o zi, în vreme ce te-așteptai să fii pe picioarele tale, că n-ai apă caldă cu săptămânile și mergi prin oraș cu un lighean în cap care urmează să fie umplut cu oale de apă fierbinte. Ai douășcinci de ani și nu mai e cool să aștepți trei sute de lei pe sub masa de Crăciun, de la bunică-ta. Ai douășcinci de ani și nu mai merge să te urci pe câte-un val care să te ridice și nici să-ți plângi de milă că te coboară; începi să distingi valurile pe care tre-să faci surf, nu pentru că fac toți, ci pentru că tu ai nevoie. Ai douășcini de ani și te pitești, te-ascunzi, sari piedicile vieții strâmb ș-apoi dai pumni și șuturi, pasezi vina întotdeauna în capul altuia și te îngrămădești în frică, te păcălești că lumea-i șuie și tu ești singurul care calcă drept. N-ai timp și nici răbdare s-asculți cu urechile ciulite, să-nveți că a o da în bară uneori e de o mie de ori mai util decât a câștiga.

Pipota ți se umflă în piept ca un balon roșu cu heliu. Umbli țanțoș prin anii tăi, purtând cercei lungi în urechi, pleoape galeșe și piele fină, și de-atâta nas pe sus nu mai vezi bordurile. Te-mpiedici și-ți scapi plânsul pe jos, te scapi și pe tine, te deșurubezi de orgolii și fumuri și stai, așa, cuminte și blând ca o furnică și te-ntrebi ce-i cu tine, ce-ți dorești, ce ai nevoie. Nu durează mult. Pentru că ai douășcinci de ani și viața se întâmplă cumplit de repede, alergi bezmetic, o mână ți-o uiți în palma altui om care se leapădă de strângerea ta, un zâmbet îl uiți pe-un fir de nor pe care te cațeri târziu de tot, când nu mai știi cum să-ți confecționezi alte zâmbete, un sărut îl cuibărești pe-un creștet de cap care te uită, un mulțumesc îl înghiți pe nemestecate, o gleznă ți-o frângi într-un toc, în timp ce-alergi pe trecerea de pietoni după un om pentru care nu merită nici măcar să stai, o durere ți-o îndeși adânc în mațe, ți-o negi până la rememorare, o rană o lași deschisă, nevorbind-o, o pereche de picioare o obosești alergând-o și nedându-i timp să priceapă că tinerețea trebuie să ți-o mai și stai, nu doar s-o alergi.

Respiri. Un om te numește impertinentă, n-are nimeni timp să-ți scotocească sub impertinență, panica. Bașca, te-apucă dracii. Pune-ți vocabularul la punct înainte să-mi torni în cap, din vârful buzelor, o insultă care nu mă lasă să dorm. N-am fost, în viața mea, impertinentă. Altul te numește arogantă. Îți pică cerul în cap. Cum și când aș fi avut timp să fiu arogantă când toată încercarea mea e să nu supăr și să nu fac rău? Mai dă-te și-n pușca mea de bou, îți zici, și treci mai departe, la următorul care te-mpachetează în păreri ca-ntr-un sul de hârtie igienică, ca într-un joc copilăresc căruia îi lipsește fix nuanța de joacă; te-ntorci de pe-o parte pe alta, o iei mereu de la capăt, doar că uneori apuci capătul greșit. N-ai cum și nici nu vrei să satisfaci pe toată lumea; e împotriva firii; e împotriva ta. Te scuturi și-ncepi s-alegi câțiva oameni a căror părere contează și pe care începi să-i iubești. Și dintr-o dată te trezești cu un mănunchi atât de mic de prieteni. Dintr-o dată universul cel mai intim își trasează granițe. Alții, îți trasează și ție limite pe care le respecți. Nu poți încinge o horă în plămânul și ficații unui om. Și e firesc. Așa trebuie să fie.

După care, în timp ce-ți legi șireturile contemplând micile bucurii, alții aleargă pe lângă tine. Ți se pare că tu n-ai lopeți să desfunzi drumuri, n-ai tupeu să dai din coate, iei nedreptatea de coarne și te bați cu ea, în mod penibil, fără să-nțelegi că n-o s-o îndrepți tu, și pân-la urmă, cine ești tu să faci dreptate?, vezi-ți de drum. Al tău. Drumul tău, nu al altuia. Că ăla doare și nu te duce nicăieri. Drumul tău care te duce acasă, la mama și la tata. Drumul care mă duce în brațe de om care mă liniștește. Drumul lipsit de gâfâieli zbuciumate și sudoare, ăla care te-nvață că viața e teribil de multă. Dar de cele mai multe ori viața e o dup-amiază liberă în care reușești să bagi la spălat. Viața înseamnă să dai dracului cu mopul în bucătărie. Viața e ciorba de legume de la un prânz sănătos. Viața e un partener pentru care îți îngădui răbdarea de a-i face loc în spațiul tău, de-a coborî bariere, de-a vrea să-i faci să fie bine. Viața e, uneori, puterea să te mai rogi și pentru oamenii pentru care nu-ți vine să te rogi. Viața e factura la Enel și chiria plătită la finalul lunii. E un dor pe care-l duci. E o bunică pe care trebuie s-o vizitezi. E ITP-ul pe care tre-să îl faci la mașină. E litiera pisicilor pe care trebuie s-o cureți. E un somn bun. E pasul către niște frâie pe care le-apuci, strâns, cu niște mâini cu care nu prea știi ce să faci. Dar știi că tre-să faci bine. Și că numerele se-adună, prietenii se scad, grijile te-ncrețesc, pielea se domolește, numai el, drumul pe care mergi, răsare a flori în jurul tău. Uneori le rupi sau nu le dai soare. Și e în regulă. Cine a decis că ploaia nu face tot atâta bine precum soarele?