de ce să (mai) citim?

Știu foarte puține lucruri. De pildă, am crezut până mai ieri că antilopele sunt crocodili. Încă mă gândesc dacă n-ar trebui să șterg fraza asta. Sau în timp ce încercam să explic de ce nu-mi place înghețata care însoțea o lava-cake, am zis că are gust de coacăze de porc. (Când eram mică și nu-mi plăcea mâncarea, maică-mea, exasperată, întreba de ce nu-ți place piureul, ce-are?, are gust de târnăcop, cătă, ce mama dracului înseamnă gust de târnăcop?)

Întorc cuvintele pe de-a-ndoaselea și informațiile le fac terci. Îmi tăvălesc creierul pe pârtia wikipedia și-mi pun sinapsele să tragă de fiare ca niște robineți obosiți, fără presiune. De-aia citesc. Cărți. Cu pagini care miros a sirop de naftalină. Cu pagini care miros a praf de copt. Cu pagini zgâriate de timp, pe marginea cărora simt gustul gândurilor tatălui meu, care le-a citit ani lumină mai devreme. Totuși, lectura asta despre care toată lumea vorbește și care a fost cea mai mare tortură a copilăriei mele, mi se pare așa o formă bizară de masochism: citesc pentru că știu foarte puține lucruri și aș vrea să le aflu pe toate. Numa că-n timpul raliului întortocheat pe care ochii mei îl desfășoară de-a lungul și de-a latul paginilor, în timp ce încep să știu mai multe, realizez cu și mai mult avânt, cât de puține știu. Iată paradoxul: citim s-aflăm cât de puține știm.

Mi-ar plăcea să țin un tedtalk despre lectură celor care au, acum, cinșpe ani. Nu pentru că știu să vorbesc, pentru că vorbesc execrabil, ci tocmai pentru că nu știu să vorbesc. Mă-ncurc în vorbe, sunt aproape incapabilă să duc la capăt un argument fără să-l siluiesc cu înjurături, fără să-mi scot și să-mi bag picioarele din niște pantaloni imaginari care se traduc a neputință. Sunt incapabilă - de emoții -, să-mi articulez gândurile în cuvinte, mi-e teribil de greu să țin un discurs de mulțumire, sunt betegită de-un secol al vitezei, în care discernământul meu face slalom printre informații gata gândite de alții înaintea mea. Sunt produsul părerilor familiei mele. Sunt o pungă plină de mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, neurmate de trena unui pentru că. Sunt un om cu o carte de identitate ștampilată cu un vot pe care știu să-l explic până la jumătate. Sunt puradelul murdar la gură de bălării născut în anii '90. Sunt, de cele mai multe ori, cel mai neștiutor om pe care-l cunosc. Chiar sunt. Dar mai știu că sunt atât: un om care, oricât s-ar da lumea de-a dura, oricâți saltimbanci ar încerca să-mi târguiască realitatea împachetată în gunoi, oricâți ar încerca să calce adevărul în picioare și să mi-l înlocuiască ca pe-un bibelou vetust, știu unde să caut. Unde să-mi caut. Adevărul. Oamenii care să-mi peticească lipsurile. Prietenii care să nu-mi dea brânci în gol. Formatorii de opinii. Intelectualii cu șine lungi și frumoase ale gândirii care să mă inspire. Liniștea sensului.

Părinților care s-așteaptă să le vină odraslele acasă într-o zi, din senin, îndrăgostite lulea de cărți, mai ales în timpurile astea, aș vrea să le spun, fără să-i dezamăgesc, că-i greu ca naiba. Cred că sunt foarte puțini oameni care descoperă - mai ales la o vârstă fragedă - pe cont propriu, gustul lecturii. De pildă. Până să iubesc cărțile, le-am urât mai tare decât orice pe lume. Dar cel mai tare l-am urât pe tata care m-a obligat să citesc.

8 ani. Nu mai am nicio scuză acum că am învățat alfabetul. Dacă mai aud o singură dată verbul imperativ citește, iscat din vocea răgușită și autoritară a unui om care când citește în ziar că a murit James Clavel (tata), începe să plângă, încep să urlu și eu și să mă dau cu capul de pereți.

11 ani. E simplu să fii un copil într-o familie în care nimeni nu citește. E oribil să fii un copil, singurul dintr-o familie în care activitatea lor preferată, nenorocita aia de activitate preferată, e să stea întinși ca niște moluște pe canapeaua albastră din sufragerie și să citească.

13 ani. Anulez ziua de naștere pentru că nu am televizor în casă și pentru că Oana a venit ieri la mine și a belit ochii cât cepele, ai patru pereți numai cu cărți?, cine citește atâta?, a, nu, tata face colecție și dup-aia le vinde, stai liniștită că la mine în casă nu citește nimeni. Vă urăsc cu cărțile voastre cu tot.

14 ani. Oana, Dori și Mădă vin la mine să ne pregătim să ieșim în oraș. Tata iese din sufragerie și le invită la o cafea. Care-i ultima carte pe care ați citit-o?, pe bune?, pe bune?, pe bune, tata?, pe bune că-mi faci asta? Să mă fut în cărțile astea nenorocite, să-mi bag picioarele în Jules Verne și-n Tolstoiu tău, că m-ai terorizat. Și tu și școala și profa de română și mama și sor-mea și toți. Îmi spun asta-n cap, întruna, obsedant de repetitiv și nu știu cum să scap. De câteva ori am vrut să fug de-acasă sau să ard biblioteca.

Ca un vierme, ura pentru lectură îmi roade stomacul. Urăsc cărțile. Urăsc biblioteca. Urăsc cuvintele. Urăsc gramatica. Urăsc cratimele. Urăsc virgulele. Urăsc limba română. Îl urăsc pe Mihail Drumeș. Urăsc La Medeleni. Citesc, cu furie, de frică, de panică. Citesc cu de-a sila. Rar și cu draci, dar citesc. Și toate astea numai pentru că mi-e teamă c-am să scad în ochii lui taică-miu, pe-o scară inexistentă, de pe care n-aș putea să scad nici dacă scazi din cifra șapte, numărul cinci sute patruzeci și cinci. Scăderile dau cu minus. Iubirea de tată pentru un copil, nu prea. Nu contează. La unșpe ani, afecțiunea se traduce în cât de mult își dilată tata speranța-n ochi. La paișpe ani, iubirea se traduce în kilometri pe oră a bătăilor unei inimi. A lui taică-miu. Care-mi toacă ficații și timpul liber și orele în care joc counter-strike pe calculator.

Citește. Citește. Citește.

Și-n fine. Citesc cu furie până într-o zi. Singur pe lume. Ce șurub se deșurubează, ce arteră se destupă, ce fir de sânge colcăie a plăcere, ce funie îmi strânge respirația, ce ceas îmi ticăie copilăria: nu știu. Ce știu e că-ncepe să-mi placă, atât de mult, că și dac-aș vrea, n-aș ști să fac drumul înapoi către lectura-furie. Înțeleg, mult mai târziu, că pentru un copil-semi-adolescent, de cele mai multe ori, cărțile nu-s o îndrăgosteală de primăvară într-un parc în care înfloresc cireșii. Lectura, întâia oară, e Vlad dintr-a șaptea care te pupă strâmb, cu săruturi știrbe. Te incomodează, te face să vrei să fugi cât te țin picioarele.

Și citești, mai mult pe-ascuns, că nu vrei să recunoști că-ți place, nu vrei să-i dai dreptate lui taică-tu care mustăcește tăcut. Numai că dai cu nasul de adolescență. Și te-ntrebi la ce pizda mamii mă-sii o să m-ajute Dostoievski-n viață? De ce-l citesc pe Thomas Mann? Ce dracului înseamnă jocul cu mărgelele de sticlă? Cine să-ți explice insuportabila ușurătate a ființei? Ce plm-i în neregulă cu Emma Bovary? Care-i dilema în Ion? De ce fuge proasta aia de Otilia cu Pascalopol? De ce dracului n-am iești în m3 să fumez țigări și să beau green apple cu Gabi? De ce nu sunt cu Tina să facem liniuțe cu mașina, cu băieții de la 11 C la Dunăre? De ce pizda mamii mă-sii citesc iubita locotenentului francez dacă iau nota patru la chimie? De ce pierd timp în plapumă când viața se-ntâmplă dincolo de fereastra camerei mele? Acolo-n stradă, în gangurile slinoase cu grafitti pe care le cunosc, unde se-ntâmplă săruturile și pipăielile și hormonii care sfârâie pe cărămizi?, în scările de bloc unde-ți promiți eternitatea cu un fraier care-o să te părăsească imediat ce pleacă la facultate, la Constanța, probabil la UMC, că toți născuții la dunăre învață prematur să navigheze marea?, pe brațul strâmt al verii unde se-ntâmplă bârfa și cochetăria și negoțul cu flirt?, la ce dracului sunt bune cărțile, până la urmă?, te-ntrebi. Și dac-ar veni acum un puști din generația Z, unde viața cea mai palpitantă se derulează pe-un ecran, unde imaginile gata făcute suplinesc cu brio efortul imaginativ, unde e mult mai simplu și mult mai comod să nu citești, decât s-o faci, cum explici la ce mama naibii-s bune cărțile?

Cum să fac să nu sune penibil?

Eu am avut potențial să fiu teribil de prostuță. Și slavă Domnului, încă mai am momente de prostie colosală pe care le identific cu repeziciune și pe care le topesc în râs. Dar eu chiar cred că lectura asta pe care am urât-o, m-a salvat de o grămadă de ori, dintr-o grămadă de rahaturi, din maldăre întregi de oameni care se suie peste mine și urlă n-are vârf, și mă doboară, dar numai pentru scurt timp. Numai cât să mă ridic cu forță pe picioarele mele, alea șubrede și fragile, dar care-mi țin coloana vertebrală dreaptă. Mi-a format intuiția și discernământul și diplomația, m-a educat, mi-a dat simțul umorului și autoironia, m-a scos din cele mai nasoale tristeți și supărări, m-a ferit de ură, m-a zgâlțâit când am început să cred că le știu pe toate, m-a smerit, m-a liniștit, mi-a scăzut febra, mi-a împuținat stresul, m-a făcut s-anticipez situații de viață, m-a învățat să zic nu știu, mi-a creat, uneori, așteptări prea mari pentru cât de mică e uneori viața, mi-a instalat un fel de servo-direcție-n stomac care-mi bârâie-n interior când răul pare să m-atace sau când sunt pe cale să-l săvârșesc. Pe scurt: m-a făcut teribil de fericită. Și cred că ăsta-i un motiv cumplit de bun să spun citiți, băi, citiți, că-i cel mai bun lucru pe care puteți să-l faceți.