De când nu mai e lumea un loc suficient de mare pentru toți?

Mă-ntreb dacă toate lucrurile se-ntâmplă la naștere sau dacă nu cumva, mulți kilometri karmici înainte. Într-o zi de iarnă tata mă-nvață istorie pentru bacalaureat, când dintr-o dată își scoate ochii limpezi din manual și mă-ntreabă la ce facultate dau. E singura întrebare la care știu să răspund, dar nu vreau. La teatru. Țâșnește așa, cu o vlagă contrafăcută, cu un zvâc molatec, cu o hotărâre timidă și ștearsă, căptușită cu frică. Tata-mi bălăcărește teatrul, - nici măcar decizia, ci teatrul, ca și cum eu l-am inventat, ca și cum e al meu -, îl bălăcărește cu o forță zgomotoasă în spatele căreia se-ascunde nevoia protectoare și iubirea infinită pe care nu știe să și-o manifeste sau să și-o explice.

Și chiar dacă tata și-ar fi găsit cuvintele împrăștiate într-o explicație coerentă, tata n-ar fi putut să-mi fie mai puțin dușman ca-n dup-amiaza aia când mi-a înjurat cu toți plămânii teatrul. (Ani de zile mai târziu, nu mulți, dar suficienți, mă gândesc - într-o dup-amiază asemănătoare cu cea-n care învățam istorie cu tata -, că dacă copilul meu ar vrea să dea la actorie, i-aș răsuci destinul și deciziile cu un nu vehement și-nvârtoșat în grijă, repetând aceeași semi-greșeală ca taică-miu: aceea de-a nu înțelege că stă de vorbă c-un Don Quijote naiv, care ar fi transformat pe oricine s-ar fi pus contra, în mori de vânt pe care le-ar fi încălecat cu furie.)

Te pui de-a curmezișul fără să-ți asumi nicio responsabilitate. Când mi-ai trântit în cap de mi-a amorțit ceafa o săptămână cartea aia de-un kilogram ca pe-o fleică pe-un cântar, pe care scrie cu litere italice Euripide și m-ai obligat să citesc, ce credeai că mă fac? Inginer? Contabil? Când mi-ai cumpărat ediția bilingvă Shakespeare, pe care ai dat o mie două sute de lei, bani grei la vremea aia (după un curs de canto când mi-ai zis lasă-te de muzică, nu-i de tine), ce sperai să se-ntâmple? S-o arunc cât-colo și să m-apuc de tenis? Scrimă? Limbi străine? Când m-ai târât la teatru ca pe-un catâr ignorant și apoi la operă și apoi la concerte la care adormeam cu nepăsare cosmică, dar orișicât, ce crezi că-nțelegeau corpul și mușchii și creierul meu? M-ai dus ca mai apoi să mă ții departe? Când îmi ziceai să recit poeziile lu' tataia și adunai tot neamul împleticit în alcool să m-asculte, ce credeai că mă fac? IT-istă? Copywriter? Și când mă puneai să-mi imit profesorii și să zic bancuri de trebuia să v-adun de pe jos râsetele unanime, care miroseau a vin de țară, a pasărea colibri și a veselie, ce te-așteptai? Să nu-mi treacă prin cap c-aș fi putut să vreau să mă fac actriță? Și când te-ai trezit la realitate, mult prea târziu, după părerea mea, când viermele se unduia febril înăuntrul meu ca un ghimpe care înțepa continuu și ai început să-mi explici versul nevoia este gheața / ce-amoru-n grabă-l stinge?, vers care te-a făcut să te faci fermier și nu rock-star, nu ți-ai imaginat că-i un pic tardiv? I-aș fi zis toate astea dacă nu m-aș fi ridicat simplu și sec de pe canapeaua albastră ca să m-afund în pernele cu fulgi de gâscă din dormitor, să plâng șapte de mii de ani și să caut sute de facultăți la care să mă-nscriu, facultăți pe care să nu le bălăcărească tata.

Și-n fine. Încalec morile de vânt, fac pact în biserică cu Dumnezeu, îl rog că dacă tata are dreptate să nu dau la actorie, să facă ceva să nu intru, doar că intru. Aproape sub linie. Ca pe-un cod morse încerc să descifrez ce joc joacă toată lumea cu mine: Ce-nseamnă asta, aproape sub linie? Tre-să mă fac sau nu actriță? Arunc în univers întrebări și m-aștept să mi se răspundă. Ca un copil care întreabă de ce albastrul se cheamă albastru și nu galben. Îmi zic pizda mă-sii, cu-atât mai mult, am intrat la mustață, deci e de mine. E locul meu. Și la început e un loc al dracului de călduros și primitor.

Trec ani, fac niște filme, joc în niște teatre, iau niște premii, culeg niște confirmări, mă urc în autobuz cu tolba plină de semi-reușite pe care vreau să i-o torn în cap lu' tata, căruia îi arăt contul plin cu bani pe care nici până-n ziua de azi nu știu cum i-am făcut, îi arăt că iau bursă, m-apuc de fumat din primii bani câștigați, na, tata, că reușesc, să-mi bag picioarele de nu reușesc. Mai trec câțiva ani, mai iau niște castinguri, mai pierd câteva, m-angajez, vine pandemia, vine războiul, cunosc oameni, uit oameni, mă bucur de oameni, urăsc oameni, m-apuc de scris, mă bucur uneori mai tare decât de actorie, ajung acasă, în canapeaua albastră și-l rog pe tata să-mi plătească facultatea de litere. Tata e zguduit de-un râs cutremurător, de-un 6,9 pe scara Richter: atunci n-am vrut eu, acuma să te pună naiba să nu mai vrei tu. Discuția se-ncheie, îmi dă un șut în fund metaforic și mă trimite la muncă, intuind c-am dat în greu. Până acum un an, mă consolam cu gândul că până-n doușpatru de ani ai timp să te gândești și să te răzgândești de o mie de ori, că poți oricând s-o iei de la capăt. Acuma mi-e cam clar că asta e. Pizda mă-sii, sunt actriță. Dar ce naiba înseamnă asta de fapt?

Uneori, meseria asta devine prea multă, prea plină, prea întortocheată, prea fără de sens. Uneori obosesc și mă-ntreb pentru cine sau pentru ce fac asta. Uneori mă-mpiedic de oameni cărora le e sete de ură și dau din coate atât de febril și anapoda că nu mai contează că cineva cade rănit în urmă. Ăia-s oamenii cărora singurul rău pe care poți să îl faci, e să fii bun cu ei. Uneori oamenii se ceartă și se-mbrâncesc în cuvinte și păreri, uneori urlă un strigăt de luptă, pe care nu mai înțeleg pentru ce și împotriva cui o duc și eu mă trezesc, cu ochii mijiți într-o mare de nesiguranță și-mi vine să tac, zicând în cea mai ucigătoare liniște: Unde alergați?, De ce vă bateți?, De când nu mai e lumea un loc suficient de mare pentru toți? Uneori aș fute niște pumni în față unor nemernici care terfelesc bunul simț. Uneori mă gândesc cum dracului de n-am murit până acum dacă înaintea fiecărui spectacol sunt terminată de-atâtea emoții. Uneori mă-ntreb cum de mai sunt întreagă. Uneori îmi jur că niciodată când ies pe ușă ca să merg la teatru, n-am să zic că merg la job. Alteori am o nevoie disperată să-mi spun: e doar un job, cum are toată lumea, un job care se termină când vine seară și începe viața personală, aia cu nevoie de somn, de dragoste, de o masă bună, de-o vacanță, de-un șpriț. Uneori nu reușesc s-ajung la nunțile prietenelor mele. Uneori ratez momentul în care soră-mea devine mamă. Uneori îmi împuținez Crăciunul. Uneori n-ajung la mesele din weekend cu familia. Uneori mă trezesc cu colegi din liceu care câștigă triplu față de mine. Uneori, mă trezesc într-un oraș la kilometri distanță și mama îmi anunță moartea unui om drag la înmormântarea căruia nu pot s-ajung. Mă preling de-un pantalon plin de praf dintr-un teatru și vreau doar să plec acasă la mine. Uneori mă gândesc să fac un copil, dar foarte rapid îmi împing gândul cu forța unui boxeur în moalele capului, n-ai timp acum, înc-un pic, s-apuci să mai faci câteva chestii, să nu te uite, să nu te dea la o parte. Uneori îmi vine să bag în pizda mamii mă-sii pe toți și pe toate.

Și totuși, cum dracului se face că-n ciuda a tot și a toate, tot n-aș renunța pentru nimic în lume? Și totuși, cum se face că deși abia acuma-l înțeleg pe taică-miu, tot nu cred c-am greșit cu nimic. Și totuși, chiar dacă rătăcesc sensul, cum se face că de fiecare dată găsește el drumul înapoi către mine?