Intro
În perioada septembrie - octombrie 2022, atelierele de autocunoaștere prin scris Mă văd. Mă descriu. Mă aflu. au fost organizate simultan în trei școli bucureștene: Colegiul Național "Grigore Moisil", Liceu Teoretic Bilingv "Miguel de Cervantes" și Liceul Tehnic "Carol I".Un grup de 20 de elevi din clasele a X-a și a XI-a au putut să abordeze trei tipuri distincte de scriere:
scrierea creativă (creative writing),
scrierea dramatică și
scenaristica.
Copiii au experimentat, atât prin teorie, cât și prin lucru practic, modul în care cuvântul scris poate genera forme diverse de conținut - fie el literatură, monolog sau scenariu de film. Tinerii autori au fost încurajați să descopere și să exploreze propriile trăiri, gânduri și experiențe pe care, mai apoi, le-au transpus pe hârtie, în formele caracteristice fiecărui tip de scriitură în parte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Ana-Maria Vasquez Eleuterio (17 ani)
Autobiografia în 50 de cuvinte și-o minciună
Ana. Fată. 17 ani. Trăiesc, respir, iubesc, iubesc mult, chiar prea mult. Teatru, pian, natură. Pasiune. Iubesc să fiu fată. Mama mea este prietena mea cea mai bună. Am note mari și un viitor. Mulți spun că am o viață perfectă, dar eu nu consider asta. Sunt o floare sufocată de propriile aspirații.
Mă revolt
Am 8 ani. E joi. Tocmai m-am întors de la cursul de teatru și sunt foarte obosită. M-am dus la mine în cameră și m-am aruncat pe pat. Iubesc joia pentru că pot face ceea ce-mi place cel mai mult: să merg la repetiții, la teatru. Mi-am terminat exercițiile cu tabla înmulțirii, am băut un pahar de lapte cald, mi-am făcut duș și m-am uitat la desene. Sunt gata să mă culc. Îmi întind mușchii obosiți și închid ochii gândindu-mă la următoarea zi de joi, când voi merge din nou la cursul de teatru. Gândurile mele sunt oprite de un zgomot ciudat. Nu pot să îmi dau seama ce este. Seamănă cu un strigăt puternic, urmat de niște sunete pe care nu le-am mai auzit până acum. Se aude din biroul mamei. "De ce o fi atât de fericită? Am câștigat la loto?", gândesc. Nu poate fi altceva decât o veste bună. Deschid încet ușa camerei mele și merg cu pași mici până la birou. Mama plânge. Dar nu plânge ca atunci când se uită la Pe aripile vântului. Plânsetul ei îmi pare cumplit de trist. Rămân blocată în dreptul ușii. Tata mă trage de mână și îmi spune să intru în cameră în timp ce mama zice "Nu mai e. S-a dus.". "Ce s-a dus, mami?" Tata vine spre mine și îmi șoptește în spaniolă că bunicul meu a murit. Ce ar trebui să fac? Sar la el în brațe și încep să plâng în hohote. Sunt tristă, dar nu asta simt cel mai puternic. Simt durere și revoltă. Revoltă pentru că mama plânge, pentru că bunicul meu nu mă va cunoaște adolescentă, pentru că nu înțeleg situația, pentru că voi crește prea repede, pentru că îmi e frică de moarte, pentru că acum urăsc joia. Sunt revoltată. Închid ochii și adorm. În vis, îmi apare un balon care se pierde pe cer.
Sinopsis scurtmetraj
Un bătrân în vârstă de 75 de ani își vizitează zilnic soția internată la un azil de bătrâni. Cum este pandemie, nu poate intra în clădire. Cară cu el un scaun pliant. Se așază în fața unei ferestre și se uită la soția lui ore în șir, amintindu-și de ei doi în tinerețe. Separată de sticlă, soția nu are vreo reacție. Nu îl mai recunoaște pe bătrân pentru că suferă de Alzheimer. La finalul fiecărei întâlniri, domnul în vârsta îi dă asistentei o floare ca să i-o ofere soției din partea lui.
Într-o zi, femeia îl recunoaște pe soț și putem vedea bucuria celor doi, care doar stau și își zâmbesc unul celuilalt, atingând-și mâinile prin geam.
A doua zi, când soțul ajunge la azil la ora stabilită, soția nu mai este în cameră.