Noiembrie, dimineața

Ieși din lift și se strecură grațioasă prin lumina de ambră ce intra prin pereții translucizi ai hotelului. Umbre verzui se întindeau în evantai pe podea, iradiind din perdeaua grea, mărginind canapeaua joasă unde el o aștepta, privind absent afară, spre strada agitată.

Își zâmbiră și se îndreptară alături spre colțul de mic dejun.
- Îți aduc un cappuccino, îi șopti el complice, mângâindu-i umărul.

Ea confirmă pe tăcute, înclinându-și capul spre mâna lui. Atingerea zbură repede și se trezi căutând lipsa căldurii degetelor lui în timp ce se așeza la masă. Își examină surprinsă umărul, ca și cum abia l-ar fi descoperit. Pielea își simte limitele, se trezi că își surâde singură, simțind cum fiori răcoroși îi defineau spatele, gâtul, urcau prin ceafă și îi înconjurau urechile. Sunt aici, își strânse brațele pe lângă trunchi.

Își scutură capul și se concentră pe reflexia candelabrelor sferice în ferestre. În mijlocul pereților sobri ai clădirilor pătrățoase, suspendate între trunchiuri gri de uriași castani, pluteau globuri aurii. Răsăritul târziu al soarelui părea să se hrănească din strălucirea lor, îmbrăcând în palid roz siluetele trecătoare de pe trotuar. Lumina e o iluzie necesară, le contură ea în aer.
- Ai, ai, e fierbinte, apăru el cu cafeaua. Ai ales o masă bună, inspectă în jur.
- E mai ușor să te ascunzi în mijloc, râse ea, toată lumea privește mai întâi colțurile unei încăperi.
- Da, oricum, se fâstâci el, nimeni nu ne-ar căuta aici.
- Nu se întâmplă nimic interzis, bem o cafea, povestim, se amuză ea în continuare.
- Ai dreptate, mormăi el.

Se lăsă pe spate și o studie prin aburul cafelei. Dacă nu l-aș cunoaște, aș crede că mă privește pe mine, își lăsă ea privirea în jos și netezi fața de masă, așteptându-i replica.
- Ella nici nu încearcă să se ascundă, veni confirmarea, imediat.
- Ce să ascundă, ridică ea din umeri, e căsătorită, iese cu copiii și soțul ei în oraș.

El își strânse inconștient pumnii. Continuă, privind în gol:
- Nu o cunoști atât de bine. Se preface, cum facem toți, nu-i așa, că suntem fericiți.
- Eu nu sunt fericită, șopti, amestecând cu lingurița în ceașcă, știind că nu va fi auzită.
- Din când în când, vorbi el absent, de ochii oamenilor, o să o vezi cu toată familia, la teatru, la plimbare. Râzând chiar, făcându-și poze, discutând cu toată lumea, nimicuri. Nimicuri, repetă, mușcând din croasant.
Dar tu o cunoști mai bine, îl maimuțări ea în gând.
- Dar eu o știu pe Ella, spuse el convins, de îndată ce poate, când e singură, mă sună. Și mi-a povestit atâtea lucruri, se încruntă el, nu are cum să rămână cu el. Mi-a spus deja, o să divorțeze. Nu știe când, dar cred că în curând.

Ea își clătină capul, neîncrezătoare.
- De câți ani îți spune lucrurile astea? De când ne cunoaștem, de fapt? Chicoti.
- E greu să tai legăturile cu întreaga familie, toți vor că ei să rămână împreună. Și apoi, sunt copiii la mijloc, i-ai văzut deja, sunt adorabili.
Nici nu știu pe cine ascult acum, se gândi ea, aud cuvintele Ellei, le repeți ca o placă stricată. Bine te-a învățat, cred că le-ai auzit de câteva zeci de ori, aceleași discursuri.
- Ella se joacă, asta face, îl privi direct. Întâmplător, tu ești partenerul ideal pentru jocul ei. O crezi pentru că ești îndrăgostit. Și ea ajunge să creadă că poveștile pe care ți le spune sunt reale, pentru că vede în ochii tăi convingerea. Trăiți o iluzie reciprocă, nu e atât de rău, până la urmă, se amuză.
- Ți se pare un joc, se minună el. Toată suferința asta, toate ascunzișurile? De ce ar face asta?

Îl privi, obosită. Oricum nu o să te conving. Dar ce cauți aici, atunci? De ce ești cu mine, de ce ne ascundem aici? Dintre voi doi, cine se joacă acum?
- Cred că mai am nevoie de o cafea, își frecă fruntea.
- Și eu, se ridică el repede. Tot cappuccino, da? Plecă, înainte de răspuns.

Fiecare dintre noi își joacă rolul, alinie ea furculița, cuțitul și lingurița. Pentru fiecare, e rolul principal. Rolul vieții, chiar. Nici unul nu vrea jumătăți de măsură, dar toți mințim. Și fiecare se convinge singur că are dreptate. Se strâmbă singură a dezamăgire amuzată și aruncă toate ustensilele în farfurie. Ta-dam.

Când se întoarse îl văzu apropiindu-se cu un zâmbet luminos și îi admiră freza de ștrengar. Își aminti atingerea de pe umăr și își aminti dimineața devreme, înainte a coborî din pat, cum au râs agățați în îmbrățișare, pentru că el își găsise o șosetă sub urechea ei. Dar pe măsură ce pășea spre masa lor, își dădu seama, ca de obicei, că zâmbetul acela nu era pentru ea.
- M-a sunat, spuse el, aproape sugrumat de emoție. Trebuie să plec, înțelegi, nu? Îi căută ochii, oarecum îngrijorat.
- Desigur, râse, cu privirea în ceașcă. Vezi să nu îți uiți șosetele.

Gluma nu mai ajunse oricum la urechile lui, îl văzu complet pierdut în planuri cum își luă haina și își înfășură neglijent eșarfa și murmurând un la revedere se topi spre ieșire înainte ca umbra lui să îl urmeze, sacadată pe perete, în luminile farurilor de taxi.

Ea își sorbi cafeaua. O să îmi termin croasantul pe drum, se gândi. Ieșind pe ușile de sticlă, simți în același timp răcoarea de noiembrie și căldura palidului soare. O clipă ezită între dreapta și stânga și se amuză singură prelungind momentul. Eu am ales așa, gândul se înfășură în eșarfă și se pierdu printre alte clădiri și pietre și clipe gri.