Închisoarea (I)

Igor a întins mâna spre tava de plastic. Ca de fiecare dată, pe ea se găseau un bol cu supă, o felie de pâine, un fruct și ziarul penitenciarului. Azi aveau mandarine, însă nu avea poftă de mâncare. S-a gândit c-ar prefera mai repede să răsfoiască ziarul. Poate i-au publicat poemul până la urmă. Îl trimisese acum zece zile, dar n-a primit din partea lor niciun răspuns. În fiecare seară, înainte de culcare, își imagina cum va deschide ziarul și acolo va găsi acele câteva rânduri la care a scris timp de o săptămână, înainte de plimbarea de la ora nouă.

Și-a petrecut ultimii douăzeci de ani citind. De nevoie, dar nu se plângea. Îi făcuse bine. Abia în ultimele luni s-a apucat și de scris. N-ar fi avut curajul să împărtășească cu ceilalți poemul, dacă nu l-ar fi convins Preotul. La început nici lui n-a vrut să i-l arate dar s-a gândit că, poate, dacă era considerat mai inteligent decât oamenii de rând, înțelegea mersul lumii mai bine. Până la urmă chiar el i-a vorbit și despre iertare, despre cum iertarea este importantă. Preoții din categoria lui n-au încă o religie a lor, dar au primit suficient de multe informații despre morală și dogme, încât nici să nu aibă nevoie.

Igor citește zilnic de când e încarcerat. Este singurul lucru pe care-l poate face în camera mică și albă din care iese doar ca să ia o gură de aer și să-și miște corpul. Uneori când este în curte petrece minute bune uitându-se spre cer, observând păsările ce zboară libere. Le invidiază. Și-ar dori să mai iasă pe ușa mare, metalică, măcar o dată. Nu știe exact ce-ar face cu libertatea, dar și-ar dori să respire dincolo de zidurile înalte care-i amintesc în fiecare clipă că, în urmă cu douăzeci de ani, fusese un monstru.

Refuza să se gândească prea des la cele întâmplate, pentru că amintirea lor îl tulbura. A omorât-o pe Luna într-un acces de furie. O iubea nebunește și, când i-a spus c-ar avea pe altcineva, s-a simțit trădat. A înjunghiat-o acolo, la ea în bucătărie. Nu și-o putea imagina atinsă de un altul. A sorbit-o din ochi în timp ce-i povestea cum s-a îndrăgostit de un coleg de la facultate, care o satisfăcea. Era atât de senină, în timp ce el, în sinea lui, cu fiecare nou cuvânt rostit se adâncea într-un acces al urii. O ură în sânul căreia găsise brusc intimitate și acceptare. A scăpat de cadavru, aruncând-o în balta de la marginea orașului.

Când a părăsit pădurea ce înconjura balta, a observat că simțea o oarecare plăcere, chiar o excitare a simțurilor. S-a masturbat chiar acolo, la lumina lunii, în mașina ce încă mirosea a sânge. Și-a aprins apoi o țigară. A fumat-o de parcă nu se întâmplase nimic, apoi s-a întors în apartamentul ei, unde a curățat totul în liniște. A rămas până pe la prânz, întins pe canapeaua din sufragerie. Spera că noul ei iubit o va căuta, îi va trimite mesaje. Nu-și propusese să-l omoare și pe el, dar își dorea să-l cunoască. Când a auzit soneria în amiaza aceea, inima i-a bătut cu putere. S-a apropiat în tăcere de ușă, apoi a privit pe vizor. Era un tânăr obișnuit, ca și el. Îi semăna chiar. Ar fi putut foarte ușor să treacă drept aceeași persoană într-o mulțime. Dar el o satisfăcea, după cum se lăudase Luna și pentru motivul ăsta îl detesta.

Nu mai sunt același om, și-a spus dintr-o dată, încercând să-și blocheze amintirea, dar și retrăirea furiei. Sunt om și merit iertarea semenilor! Era mantra pe care Preot îi ceruse s-o repete zilnic. Sunt om și merit iertarea semenilor! Sunt om! Sunt om! Spera din suflet să nu mai fie același om care, în urmă cu două decenii, comisese crima. Acum nu mai simțea furie, nici ură, dar nici pasiune sau instinct sexual. Izolarea îl transformase într-o ființă amorțită.

Preot îi spusese deunăzi că nu-i vorba despre amorțire, ci despre rescrierea unor trăsături de caracter.
- Crezi c-aș putea fi reîntors în societate, îl întrebă Igor atunci?
- Întăi trebuie să treci prin simularea unor factori declanșatori.
- Voi întâlni oameni în carne și oase?
- Nu, Igor. Din păcate, o perioada bună, contactul tău cu societatea se va face tot prin intermediul unor ambianțe simulate.
- S-a schimbat lumea?
- În ce sens? Te referi la societate?
- Nu știu. Oare mi-ar plăcea să fiu afară?
- Depinde de așteptările tale. Îți pot, însă, mărturisi că, în ziua de azi, suntem mult mai mulți.
- Preoți?
- Nu. Roboți. Nu suntem doar preoți, putem fi orice, chiar și polițiști. Am devenit persoane speciale. Bănuiesc că ai citit câte ceva despre toate acestea în ziarul penitenciarului. Cât și despre recunoașterea facială răspândită, ca urmare a căreia, dacă ai fi comis faptele azi, ai fi fost prins imediat. Oamenii sunt însă mai calmi. Nu există atât de multă criminalitate pentru că instinctele sunt controlate cu mai multă ușurință. Cel mai probabil există și mai multă frică de repercusiuni.
- Am citit. Informațiile sunt, totuși, atât de trunchiate, uneori prezentate abstract. Îmi este destul de greu să înțeleg povești despre software și algoritmi, în timp ce abia mă pot înțelege pe mine. De multe ori mă gândesc că sunt minciuni sau exagerări. Până la urmă, ne sunt servite pe câteva foi printate aici, de unii dintre noi. Nu înțeleg de ce nu avem televizoare sau acces la internet?
- Pentru că sunteți aici pentru a vă recalibra. Este mai important să petreceți timpul cu voi înșivă. Iar noi vă ajutăm să reflectați la natura umană, chiar și în formele ei deviante. Rolul nostru este să vă ajutăm să descoperiți în voi o sursă de empatie față de ceilalți.
- Sunt algoritmii capabili de empatie față de oameni? Față de mine? Îți spun ei dacă m-am schimbat cu adevărat? Dacă voi mai fi vreodată orb de furie? Pe Luna am ucis-o din gelozie, o iubeam posesiv, maniac. Voi iubi la fel în ședințele de realitate virtuală?
- Igor, nu uita să respiri! Observă-ți emoțiile din spatele cuvintelor. Relaxează-te! Și, da. Pot afirma că, din punctul meu de vedere, te-ai schimbat.
- În ce sens m-am schimbat?
- Ești o ființă mai predictibilă.
- Și asta înseamnă că m-am schimbat sau că tu ai învățat să-mi prezici mai eficient reacțiile?
- Pentru mine faptul că ești predictibil este o schimbare în bine. Îți pot într-adevăr anticipa reacțiile.
- Ați citit poemul meu? Varianta trimisă la ziar?
- Da, Igor. Am citit-o. Și, dacă-ți pot mărturisi un secret, îți va fi publicat, dar nu acum. În jurul sărbătorilor de iarnă.

Pe fața lui Igor se citea dezamăgirea, fruntea îi era încrețită, iar umbra din jurul ochilor i se accentuase. Parcă ar fi vrut să mai adauge ceva, dar s-a abținut. A rămas tăcut.
- Îți mulțumesc pentru înțelegere și acceptare, Igor. Ne vedem data viitoare și vom împărtăși mai multe.

De cum Preot a ieșit pe ușă, Igor s-a gândit doar la ceea ce factorii declanșatori ar putea fi. Mai participase la ședințe de realitate simulată, dar niciuna nu-i păruse a fi un test, cu un rol semnificativ în eliberarea lui. El le-a privit mereu ca pe un simplu joc, cu efecte realiste, dar, până la urmă, tot un simplu joc. A realizat că, de cele mai multe ori, când se juca, era destul de violent, dar nu înțelegea dacă reacțiile lui erau instinctive sau determinate de mediul creat.

Cu aceste gânduri, Igor a adormit. A avut un coșmar în seara aceea. Se făcea că încă era copil. Trântise din greșeală o vază cu flori. Maica-sa a fugit spre el din bucătărie, apoi l-a lovit. Nu o dată. De multe ori, cu o lingură de lemn. Tâmpitule! Tâmpitule! S-a trezit brusc din vis. Avea gura uscată, iar inima îi bătea cu putere. S-a întors pe o parte, a luat perna în brațe și a început să plângă. Uitase demult episoadele din copilărie în care fusese lovit și înjosit. Acum ai lui nici măcar nu-i mai răspundeau la scrisori. De aceea, prefera să-și închipuie că erau morți.

În dimineața care a urmat, la micul dejun a primit doar o banană și o cană cu ceai. De obicei mai primea lapte și o felie de pâine cu unt și gem. L-a intrigat schimbarea.

Se obișnuise cu rutina lui. Îi era ușor să treacă prin zile, când știa la ce să se aștepte. A încercat să afle dacă i-a fost publicat poemul, însă nimeni nu avea un răspuns pentru el. Ce-i drept, ziarul apărea de obicei la prânz.

După micul dejun, înainte de plimbarea de dimineață, a trecut pe la bibliotecă. Se tot gândea la momentul în care va putea să fie liber, la libertate, la ce-l așteaptă acolo, la cum va fi primit de cei de afară. Și-ar fi dorit o carte care să-l ajute cu toate astea. Sau, cel puțin, o carte care să-l ajute pentru sesiunile care aveau să urmeze. Însă nu știa exact ce să caute, la ce să se aștepte, cum nu înțelegea despre ce-ar putea fi vorba în așa numitele ambianțe simulate.

Spera ca ele să fie o simulare a lumii de dincolo de zidurile ce înconjurau închisoarea. Preot îi vorbise despre roboți și tehnologie, dar nu-i spusese nimic despre oameni, despre natură, despre mâncare. Își dorea nespus o felie de tort de ciocolată. În copilărie, ai lui îl duceau duminica la cofetăria din centrul orașului micuț în care a crescut. Nu avea voie să mănânce mai mult de o prăjitură, sau să refuze ceea ce primea. Trebuia și să fie atent să nu-și păteze cămașa albă, pentru că era singura pe care o avea, iar ai lui îl pedepseau dacă își murdărea hainele.

Prima înghițitură din prăjitura lui preferată, cea cu ciocolată, îi părea mereu un moment extatic. Gustul de cacao care îi cuprindea limba și starea instantanee de bine pe care o simțea pe dinăuntru simbolizau pentru el libertatea acum. Simțise aceeași stare de bine și în amiaza aceea de vară în care făcuse dragoste pentru prima dată cu Luna. Pielea ei albă și moale nu avea gust de cacao, dar îl făcea să simtă aceeași stare de bine.
- Igor, iartă-mă că te deranjez, dar a sosit timpul, vocea lui Preot l-a trezit brusc din visare.
- Încercam să găsesc o carte care să mă ajute, să-mi amintească ce iubeam în libertate.
- Nu-ți face griji. Vei găsi ceea ce cauți. Oferă-ți timp suficient pentru asta.
- Timp am. Nu știu, însă, ce să caut.
- Sesiunile vor avea loc în biroul meu. Acolo unde ne întâlnim de obicei.
- Mă bucur mult să aud asta. Îmi e cunoscută canapeaua ta.
- De data aceasta va fi un pat. Nu e cu nimic diferit, iar eu voi fi acolo. Să mergem acum!

Drumul spre biroul lui Preot l-au făcut în pas grăbit, cu Igor total pierdut printre gânduri. Nu se așteptase ca sesiunile să înceapă atât de curând. Simțea o ușoară stare de anxietate. Era o senzație pe care o credea demult amorțită.
- Apropo, Igor! Dacă vrei, îți putem pune la dispoziție și micro-doze de droguri, care să te relaxeze, dar să și mărească efectul sesiunii. Este alegerea ta.
- Despre ce fel de droguri este vorba?
- Psilocibină. Este un ingredient activ din trufe magice. Te poate ajuta să te relaxezi, dar și să fii deschis către experiența ce va urma. Aș vrea să te lași absorbit de trăirile pe care le vei experimenta.
- N-am mai luat niciodată droguri. Nu știu cum voi reacționa.
- Doza este minusculă, nu vei observa o diferență semnificativă în comportamentul tău. Are doar rolul de-a accentua subtil efectul senzorial al experienței. Cred că-ți va plăcea.
- Sunt de acord atunci. Să mă așez? Ce-i cu mașinăria asta?
- Este un monitor. Pe parcursul sesiunii, te vom monitoriza.
- Voi fi imobilizat?
- Nu, doar monitorizat. Pentru început, am să te rog să înghiți pastila, apoi să te așezi confortabil pe spate. Pastila va începe să-și producă efectul în câteva minute. Între timp, îți voi potrivi ochelarii. Vreau să te asigur că voi rămâne lângă tine pe durata întregii sesiuni. Am să număr acum de la 10 la 1, când ajungem la 1, vom începe.

Igor era relaxat și interesat de ceea ce va urma. Nu știa la ce să se aștepte, dar avea încredere în Preot, pe care-l cunoștea de câțiva ani buni. Îi era singurul prieten, singura ființă cu care comunica.
- Începem, Igor! Succes!

Igor a început să primească primele imagini. Era la mare. Părea să fie înconjurat de dune. Era o plajă pustie, cu nisip alb. Cerul era senin, simțea briza și auzea zgomotul valurilor. Au apărut și doi pescăruși. Mi-a fost atât de dor, gândi el, admirând peștii viu colorați ce înotau în apa transparentă. Culorile erau nespus de strălucitoare. Aproape că-l dureau ochii. Și-ar fi dorit ochelari de soare. Lângă el a apărut o minge de plajă, din cele gonflabile, roșie cu alb. I-a amintit de copilărie. A luat-o în brațe și a aruncat-o spre cer, așa cum făcea când era mic. În depărtare a auzit râsetele unor copii. A încercat să-i vadă, dar nu-și dădea seama unde erau. A început să meargă pe plajă. La câțiva metri în fața lui a apărut o fetiță ce părea să facă castele de nisip. S-a îndreptat spre ea. Era așezată pe un prosop roz, cu buline turcoaz. Avea părul lung, castaniu deschis. I-a făcut cu mâna, iar ea i-a zâmbit.
- Pot să mă joc cu tine, a întrebat-o. Ea a dat zâmbitoare din cap. Au început să facă împreună forme din nisipul ud.
- Uite, broscuța! Am și un fluture!

Igor zâmbea. Se simțea atât de fericit, iar copila îi amintea de timpul în care și el fusese doar un copil, o ființă inocentă. Râsul ei era suav și acompania perfect zgomotul valurilor.
- Eu sunt Igor, cum te cheamă?

Fetița zâmbi, apoi luă mingea și-o aruncă spre apă.
- Mă numesc Luna, îi răspunse ridicându-se și alergând după minge.

În timp ce o privea alergând și aruncând cu apă spre el, auzi, parcă recitate de o voce interioară, primele versuri din poemul scris de el:

Penitență
Atunci când nu mai înțelegi ce-ai fost
Când ai uitat
Când nu mai ești
Când ai vrea să te întorci în timp, dar fizic nu-i posibil
Când regreți, dar nu mai ții minte ce
Când din conștiință îți crește un rug, în ale cărui flăcări te arunci.