Închisoarea (II)

Citiți aici prima parte a acestei povestiri.

Imaginile s-au stins una câte una, iar tot ce vedea căpătă culoarea cărbunelui. Încet, Igor devenea parte dintr-o beznă totală, dar mișcătoare. De parcă ar fi orbecăit în gol. Amețise, dar fără a înțelege de ce. Era o senzație greu de descris, poate asemănătoare doar cu răul de mișcare. Bătăile inimii îi deveneau din ce în ce mai rapide, iar mușchii din zona gâtului îi erau tensionați. Se simțea în nesiguranță, pentru că nu înțelegea ce se întâmplă. Dintr-o dată, flash-uri cu Luna îi apărură brusc în fața ochilor. În fiecare dintre imagini, era aproape alta. Când purta rochia ei albă, din bumbac, când era goală.
"Te iubesc, sărută-mă! Te vreau, Igor! Iubitule, atinge-mă!"

Îi putea revedea pielea albă, degetele de la picioare mereu colorate în cele mai simpatice nuanțe, buzele frumos conturate. Era atât de senină! Lângă ea, în primele luni petrecute împreună, cunoscuse într-adevăr sublimul.

Apoi fiecare dintre imagine începuse să se topească într-un foc mocnit, ale cărui fum îl sugruma. Îi era cald, iar pe tâmple i se prelungeau câteva picături de transpirație. A încercat să se șteargă, dar, spre surprinderea lui, degetele de la mâna dreapta i-au găsit fruntea uscată.

Din nou întuneric. Parcă mai profund de data asta. Nu vedea nimic, însă îi putea auzi râsetul. După care, a început să audă, sub forma unor sunete metalice:
"M-am îndrăgosti de el, n-am ce face. Mi-l doresc pentru totdeauna. Nu este o aventură. Cu el relația curge de la sine. În pat, suntem unul".

La auzul acestor propoziții, Igor încremeni, pentru ca imediat, în fața ochilor, să-i apară imagini cu el împungându-i Lunei cuțitul în stomac. Avea atât de multă ură în privire, iar fiecare lovitură era dată cu trufie.

Avea sânge pe mâini, iar de peste tot se auzea: "Nenorocitule!", "Criminalule!"

Toate aceste imagini pline de cruzime îi provocau acum scârbă. Ar fi vrut să ragă ca un animal, dar din gură nu-i ieșea niciun sunet. Resimțea un sentiment de nod în gât, dar și furnicături pe mâini.
- Preot, mă auzi? Preot, aș vrea să mă opresc.
- Sunt aici, Igor. Spune-mi la ce te gândești.
- Vreau să-mi scot ochelarii! Te rog!
- Imediat, i-a răspuns Preot, ajutându-l să și-i dea jos. Ce s-a întâmplat?

Igor rămase tăcut. Îl privea pe Preot cu mirare.
- Ce-a fost asta? Ce-i cu întunericul acela? Cu imaginile cu Luna?
- Depinde... Ce semnifică ele pentru tine? Întunericul, spre exemplu, pentru mulți oameni, semnifică moartea. Pentru alții, universul. Poate fi chiar și liniștea atinsă în meditație. Dar și lipsa de empatie. Aceea incapacitate de-a trăi compasiune. Iar imaginile cu Luna sunt pentru...
- Pot să plec acum?, îl întrerupse Igor brusc.
- Aș prefera să vorbim. Să-mi răspunzi. Ai putea începe prin a-mi spune ce-ai simțit când ai văzut fetița, marea?
- Acum sunt confuz. Marea m-a liniștit, fetița, chiar dacă ai ales să se numească Luna, m-a înveselit cumva.
- Iar întunericul?

Igor tremura, iar fața îi era crispată.
- Nu te grăbi! Poți să te reculegi.
- Dacă voi fi chinuit? Dacă voi asta vreți?
- Să te chinuim?
- Nu voi. Societatea. Vă răzbunați pentru c-am omorât-o. Ai ei. I-am cunoscut. Oameni buni. M-au invitat în casa lor, la masa lor. Au avut încredere în mine. În sânul familiei ei m-am simțit iubit. Ai mei mă criticau mereu. Îmi spuneau că nu merit nimic din ceea ce au făcut pentru mine. Ai ei m-au privit ca pe o fiară la tribunal! Eu am omorât-o pentru că, dacă m-ar fi părăsit, aș fi pierdut totul. Am fost furios, orbit de furie! Mă dezamăgea chiar și ea cea care devenise a mea. Doar pentru c-o satisfăcea ăla mai bine. Sunt om și merit iertarea semenilor! Sunt om! Sunt om, Preot! Tu m-ai învățat să-mi spun asta zilnic! Să cred din toată inima.
- Crezi că ești pregătit pentru libertate? Conduita ta a fost bună. Aș putea să recomand eliberarea ta condiționată. Vei fi supravegheat, bineînțeles.
- Voi fi supravegheat?
- Îți vor fi urmărite mișcările, locul în care vei fi. Dar și expresiile faciale și tonul vocii, Supravegherea ne ajută să preîntâmpinăm producerea crimelor.
- Mă tem că nu mai știu ce-i libertatea. Simt că sunt condamnat să trăiesc pentru totdeauna în penumbra faptelor petrecute atunci, să-mi retrăiesc păcatele. Crima mea există în mine, în conștiința mea.
- În tine exist și eu. Și toate discuțiile noastre. În zilele care urmează, încearcă să-ți închipui cum vei fi dincolo de zidurile acestea gri. Ce-ai vrea să mănânci, pe cine ți-ai dori să revezi. Iar eu voi lucra la hârtiile necesare.
- Nu știu ce să-mi închipui.
- Există programe de reintegrare în societate.
- În ce fel de societate? Zilele trecute mi-ai spus că există mai mulți roboți, o folosire generalizată a inteligenței artificiale. Acum douăzeci de ani, când am citit în presă că un inculpat se pregătea să fie reprezentat în fața judecătorului de un avocat IA am râs. Mi s-a părut o idee stupidă. După, ai apărut tu, simulările virtuale. Am citit și despre roboți care sculptează. Eu am pierdut viața de atunci, pentru a mă reîntoarce acum la o viață total necunoscută.
- Cred că te gândești prea mult la toate acestea. Oamenii pot să trăiască viața așa cum vine. În același timp, viața pe care n-ai trăit-o, dar la care ai visat din mijlocul acestor ziduri, te-a învățat probabil multe despre ceea ce ți-ai dori să faci în libertate.
- Da, mi-aș dori să simt nisipul, apa mării, iarba. În ceea ce-I privește pe ceilalți oameni, n-am niciun fel de așteptări. Normal că mă și întreb dacă încă mai sunt capabil de crimă.
- Igor, ședință noastră s-a terminat. Acum a sosit timpul să te întorci la tine în celulă. Te voi ține la curent cu privire la data eliberării.

Libertate, eliberare, viață din afara zidurilor sunt cuvintele cu care Igor a ieșit în aceea zi pe ușă și care au rămas cu el în zilele care au urmat.

În afara închisorii, nu mai era vorba doar despre el și Preot, ci și despre ceilalți indivizi. Oare cine sunt ceilalți, cum trăiesc ei, cum iubesc, cum respectă noile legi, noile reguli referitoare la supraveghere. Sunt ei amorfi? Detașați de instinct? Atât de multe întrebări și niciun răspuns. Totuși, prin toate aceste întrebări, Igor se trezea încet la viață. La noua viață în care trebuia, după cum îi recomandase Preot, să se încreadă și pe care trebuia s-o primească deschis, cu optimism.

Lumea de afară i se înfățișa ca un mister. Mai ținuse legătură doar cu un văr de-al lui, care îi scria rar și doar câteva cuvinte. El a și venit să-l ia în ziua eliberării.

Era o marți și ploua mărunt. Să fi fost 8 dimineața când a ieșit pe poarta metalică. Încă era întuneric afară. Pe cer se roteau pescăruși. Sunetul lor i se părea înfiorător. S-a gândit că erau înfometați. David, vărul lui, l-a salutat rece, indiferent. Așa și-a luat și Preot la revedere de la el. Cu o strângere de mână. Ai încredere i-a urat, lipsit de orice urmă de emoție.

Mașina lui David era veche și murdară pe interior. Hârtii erau aruncate peste tot, pungi, haine, un deodorant.
- Trăiești aici, l-a întrebat Igor.
- Nu, de ce mă întrebi asta? Te referi la dezordine? Stai să vezi garsoniera! Ți-am curățat însă canapeaua. Înainte de-a ajunge acasă, trebuie să trec să cumpăr niște iarbă.
- Iarbă? E legală?
- Da, consumul este legal. Nu doar de iarbă, de ciuperci, Ecstasy, ketamină. Iarba se poate cumpără de peste tot. Chiar și de la chioșc. Pentru celelalte trebuie să demonstrezi că ești depresiv. Nu e treaba guvernului cum te tratezi, ce faci cu viața ta. Acum că nici nu trebuie să mai muncim zilnic, avem timp de nefăcut nimic. Eu mă joc mai toată ziua, pe consolă. Am devenit dependent de simulări, de realitatea augmentată, dar și virtuală. Să vezi ce femei există acolo! Și poți să faci cu ele ce vrei. Mă rog, aproape ce vrei.
- Crezi că ne putem opri într-un parc?
- Într-un parc? La ce-ți trebuie un parc?
- Aș vrea să mă odihnesc pe o bancă, să privesc lumea.
- Sunt bănci pe malul răului, dacă vrei opresc. Uite una, chiar aici. Nu e parc, dar te poți uita la apă. Vrei să fumezi? Mai am ceva prin torpedou.
- Nu, n-aș vrea să fumez. Dacă ne vede cineva.
- Cine să te vadă?
- Ceilalți? Lumea?
- Care lume? Uită-te în jur, nu-i nimeni pe străzi. Lumea, în ziua de azi, preferă să stea în casă.
- De ce-ar alege să stea înăuntru?
- De ce nu? Știu eu? Că sunt blazați? Avem cu toții salariul universal. Nu ne mai spetim, ca să zic așa. Suntem liberi să facem ce vrem.
- Și totuși sunteți supravegheați, îi răspunse Igor cu privirea pierdută lung în luciul apei.
- Cine ne supraveghează?
- Guvernul, Preoții.
- Hai, frate, nu fi paranoic! Ce crezi că fac ei cu toate datele astea? Și cum crezi că ne urmăresc?
- Prin camere. Uită-te la stâlp, la drona aia din aer.
- Vezi-ți de treaba ta! Nu ne urmărește nimeni. Noi facem ce vrem. Hai, mai stăm pe banca asta? Sunt ud leoarcă.

S-au urcat în mașină și s-au îndreptat spre garsonieră. Acolo Igor a găsit o cameră simplă. Un pat, o consolă de jocuri, o pereche de ochelari VR, o canapea, câteva haine atârnate pe niște umerașe.
- Vrei să bei ceva? O bere?
- Nu.
- Vrei să ne jucăm? Hai, fumăm, pe urmă omorâm roboți. Îți poți crea și propriul avatar. Arată fix ca tine. Trimiți o poză, introduci datele tale, preferințele. Apoi ești în joc. Propriul tău escape room acasă. Nu-i tare? Igor? Igor la ce te gândești?
- La nimic. Sau poate mă gândesc la prea multe. Nu sunt sigur că-mi doresc să joc sau să am de-a face cu realitatea virtuală. Aș vrea mă întorc pe banca pe care mi-ai arătat-o, dacă nu te superi.
- Poți s-o vezi prin ochelari.
- Nu, nu, nu! Deschide ușa! Vreau să ies! Vreau să mă întorc!

Igor începu să tragă de ușa. Nu te apropia de mine că te lovesc, i-a strigat lui David când acesta a încercat să-l oprească. A coborât zăpăcit pe străzi și a început să fugă. Simțea ploaia rece cum îi atingea pielea, iar pantofii îi alunecau prin noroi. Se uita și în spate și spre locul unde se aștepta să vadă camere de supraveghere. Începuse să plângă, dar nu se opri din alergat, până nu ajunse la bancă. Sunt om, sunt om, îngână ca și cum ar fi fost un cântec de leagăn. Se așeză pe bancă și-și strânse genunchii la piept. Sunt om! Sunt om și merit iertarea semenilor, șopti ca pentru el, apoi își închise ochii.