Chemarea (episod din Cartea Pădurii fără nume)

De pe spatele Păsării, Mama Bătrână privea meditativ spre întinderea Pădurii.

În curând, își spuse. Poate azi, poate mâine, dar foarte curând. Se adună așteptarea. Nu ne întâlnim niciodată, dar ieri am văzut, departe, e adevărat, ascunsă în portocaliul apusului, o altă Pasăre. Și știu că purta o Călătoare. Zborurile noastre parcă suspendate, au urmat un timp o plutire paralelă, ca și cum aceleași zbateri din aripi ne împingeau, deși atât de îndepărtate, în aceeași direcție. Dacă am fi continuat, poate ne-am fi întâlnit, croncăni Mama Bătrână, amuzată.

Se distră singură cu gândul. Era imposibil. Călătoarele, de îndată ce își acceptau misiunea, erau pentru totdeauna izolate de celelalte și ajungeau să se întâlnească doar când simțeau Chemarea. Ca acum, curând. Un pic cam ca și poștașul ei, Huru, dar totuși, ea avusese o familie, o casă. Copii, își strânse cârja la piept.

Noi continuăm șirul infinit de Călătoare. Fiecare dintre noi are cel puțin o fiică. Fiica cea mai obraznică, de obicei, ridică din umeri, recunoscându-se în propria descriere, este cea care, la un moment dat, în copilărie, își descoperă legăturile strânse cu Pădurea.

Eu am avut noroc, zâmbi ea, prima dată am întâlnit-o pe Ființă. Înainte de orice, înainte să știu să spun frunzei, frunză. Ființa mi-a arătat totul. Eram convinsă că toată lumea e ca mine, de altfel. Ce surpriză a fost, să văd cum Ființa se ascundea când mama se apropia. Nici surorile mele nu înțelegeau pe cine descriu eu ca fiind prietena mea. Fata asta e cu capul în nori, bombănea tata. Iarăși vorbește cu copacii, mă pârau surorile. E o visătoare, zâmbea mama, mângâindu-mă pe cap, privindu-mă cu îngrijorare.

Asta a fost ciudat, ridică bătrâna din umeri, nici măcar mama nu o văzuse pe Ființă. Ea nu avea o Ființă, se pare că eram prima dintre Călătoare.

Așa sunt eu, unicat, suflă ea, obosită. Trebuia să pice pe mine bucuria asta. Sunt prima care află toate tâmpeniile Oamenilor ce trec pe lângă Pădure. Ființa nu știe să țină nici un secret. Taca, taca, se îngrijorează din orice și imediat vine să îmi fâsâie în urechi ce a mai făcut bezmeticul ăla. Și nu e singurul, își dădu cu mâna peste frunte. Cum aud troznet de lemn pe lângă mine, deja știu. Iarăși a auzit ceva. N-are filtru, se strâmbă a mirare Mama Bătrână, orice aude i se pare suspect și de raportat. Cum m-am grăbit și atunci, își aminti, pentru țipete de bebeluș în poiană. Am convocat un stol, am zburat din Pasăre în Pasăre în cinci minute în celălalt capăt de Pădure, doar ca să aflu, când am ajuns, că bebe plângea pentru că nu i se schimbase scutecul.

Asta e problema noastră de comunicare, îmbrățișă ea spatele Păsării. Ființa nu știe să zboare. Până am ajuns, ea înțelesese că nu era nici un pericol, dar legată fiind de trunchiuri, nu a putut să îmi zică. Iar Păsările sunt doar niște aripi utile, se strâmbă ea cu superioritate.

Ele simt drumul și știu pe unde trebuie să treacă și, mai ales, mă ascultă. Îi mângâie ușor penele. Ne întoarcem, îi șopti, încă nu e momentul.

Pasărea gurui, îngrijorată.
- Știu ce simți, o aprobă Mama Bătrână, la fel și eu, dar încă nu s-a auzit Chemarea.

Planară în liniște spre casa din copac. Pasărea se opri pe o creangă groasă. Își întinse o aripă în evantai și Bătrâna se lăsă să alunece ca pe un tobogan. Sprijinită în cârjă, se întoarse să o privească, cum se înfoia și se întorcea agitată. Foarte curând, se gândi.

Seara se așternu albastră peste colțul de pădure. Cerul era înnorat, ca aproape întotdeauna și margini argintate dantelau straturile suprapuse, pufoase. Luna apăru, rotundă, la un colț de orizont.

Bătrâna se trezi din somn cu un ropot în coșul pieptului. Își acoperi inima cu palmele. E prima bătaie. A început.

Se ridică și, ca prin vis, își luă pe deasupra straiului ponosit mantia argintie. Ieși din scorbură și bătu cu a ei cârjă în trunchi. O dată. Pădurea întunecată foșni a aripi și din întuneric se desprinse lucirea palidă a Păsării albe. Cred că deja visează, îi admiră bătrâna ochii sclipitori. Pasărea se lăsă pe creangă și își lungi delicat gâtul spre ea.

Mama Bătrână o îmbrățișă.
- Da, draga mea, acum este. Du-mă tu.

Se urcă pe spatele ei și se rezemă cu fața de penele moi, ca de o pernă. Poate și eu visez, își zise, niciodată nu am ajuns să văd drumul până la capăt.

Auzi un scrâșnet de lemn în spate și îi făcu semn cu mâna Ființei, fără să se întoarcă.
- Ne vedem acolo, șopti.

Ființa se topi în scoarța copacului. O auzi fremătând din creangă în creangă, tot mai adânc în pădure.

Un timp nedefinit plutiră deasupra Pădurii, pe sub coamele răcoroase de nori, apoi în lumina rece de Lună. Cu coada ochiului văzu cum prin evantaiul de raze palide se adunau în stol Păsările. Albe, negre, gri. Una albăstruie. Una gălburie. Aceiași ochi sclipitori, reflectând lumina Lunii. Pe spinările lor se ghiceau siluetele Călătoarelor, înfășurate în mantii. Păsările se aranjară în formă de săgeată. Apoi se înșiruiră.

Coborâm, simți Mama Bătrână un nod în stomac. Păsările își strângeau aripile și păreau să cadă din cer câte una. Atunci își închise ochii. Simți cum trec printre crengi și cum frunze se agață de trupul Păsării ei. Simți cum aripile se deschid iar și cum din picaj pasărea își ridică apoi capul și aterizează lăsând-o să alunece încet de pe spatele ei. Se rostogoli printre frunze umede și se opri cu nasul într-o tufă moale de mușchi.
- Ha ha, râse ea, ai știut și de data asta unde să mă lași. Nu se putu abține să râdă în hohote. Oase bătrâne pe mușchi moale, mulțumesc, Păsăroaie.

Auzi chicotele Călătoarelor din jur. Mingiuțe argintii se rostogoleau de pe spinări de Păsări și se ridicau apoi dintre tufișuri, încercând să își recapete o atitudine demnă.
- Faceți loooc, se auzi din văzduh și buf, Mama Lor ateriză în fund pe mușchi cu mantia umflată ca o parașută. Hei, strigă ea înapoi, spre cer, știi că tot tu vii să mă iei înapoi, da, o să îți arăt eu ție dacă întârzii.
- Dar nu aude, se miră cineva din penumbră, șușuită apoi din toate părțile. O tânără Călătoare, se gândi bătrâna.

Mama Lor se ridică în picioare. Era de două ori mai înaltă decât toate celelalte.
- A ta poate nu aude, îi replică printre dinți tinerei. Pasărea mea e mai veche, ok? Și a făcut drumul acesta în fiecare an dinainte să te naști, ok, clar? Păsările tinere trebuie să intre în transă, altfel riscă să se zdrobească la aterizare. În caz că nu ai observat, e destul de abrupt peretele ăsta de piatră lângă care suntem. A mea e cea care le ghidează în vis, dacă nu știai, dar pentru asta trebuie să fie ea cea trează.

Vorbindu-i, se tot apropia de Călătoarea cea tânără, până când aceasta se ascunse de-a binelea sub o frunză.
- Și tot dacă nu ai observat, eu sunt mai mare, deci și Pasărea mea e mai mare, și îi e cu atât mai greu. Dar face ce trebuie și pentru mine și pentru tine, ok?
- Da, Mama, se auzi vocea înfricoșată de sub frunză.

Mama Lor se opri cu un oftat de lehamite.
- Haide, să pornim. Îi întinse o mână tinerei. De aici ne folosim picioarele. Și privirea, chicoti, amuzată, trăgându-i cu ochiul Mamei Bătrâne.

Aceasta zâmbi cu tristețe și își lăsă capul în pământ.
Nu cred că o să uite vreodată discuția noastră, își zise ea. Nici nu vreau, de altfel. Nu pot să renunț și nu o să renunț. De câte ori pot, o să îi aduc aminte. Și ei și celorlalte. Cine a pierdut un copil Dincolo să fie prima care îmi răspunde, își strânse ea pumnii.

Mama Lor plecă cu hotărâre. Mama Bătrână se puse după ea. Apoi alte și alte Călătoare se înșiruiră. Ca un pârâiaș de mantii argintii se apropiau de coasta de piatră. Acolo se opriră și se adunară într-un cerc mare. La semnul din bărbie al Mamei Lor, se luară de mâini. Închiseră ochii și așteptară.

Mama Bătrână știa, ca și Păsările, vor visa. Drumul rămânea secret chiar și pentru Călătoare, nici una dintre ele nu își aducea aminte cum a ajuns în Cercul de Piatră. Ca într-un cântec, își va aminti fiecare, se aude mai întâi o bătaie de clopot, apoi încă una și încă. Și pașii le vor duce, în ritmul odihnitor, prin peretele de stâncă. Își amintea răcoarea și întunericul unui pasaj și mirosul de piatră umedă. Își amintea cum, ridicându-și fața, se simțea apoi scăldată în lumina Lunii. Își amintea strângerea mâinii Călătoarei din spate și cum se lăsa ghidată de mâna din fața ei.

Simți de data asta pe umăr o atingere. Deschise ochii, surprinsă. Mama Lor o privea cu un zâmbet. Îi desprinse mâinile de cele două Călătoare de lângă ea. Îi făcu semn să o urmeze. Mirată, se uită în jur. Cercul de Călătoare se închise.
- Ești cu adevărat o bătrână de azi, chicoti la urechea ei Mama Lor. Nu mai ai nevoie să visezi, e timpul să creezi singură acest drum.

Ajunseră la stâncă.
- Împinge, aici, la nivelul umărului tău, îi șopti Mama Lor.

Împreună apăsară cu palmele stânca și avansară astfel, alături, deschizând un tunel.

La fiecare pas se auzea o bătaie de clopot în spatele lor.

Mama Bătrână se uită în urmă. O Călătoare pășea lent în spatele lor, bătând ritmic într-un clopot uriaș de alamă. După ea, o altă Călătoare cu părul cărunt ghida lent șirul de visătoare. Toate au ochii deschiși și strălucitori ca Păsările, se miră Mama Bătrână.

Tunelul se alungea adânc sub stâncă.
- Mai este mult?, o întrebă pe Mama Lor.

Aceasta ridică din umeri.
- Nu știu, e drumul tău. Tu să îmi spui.

Piatra deveni translucidă și caldă. Se topi sub mâinile ei. Se opri, înțelegând.
- E o Poartă, spuse.
- E o Poartă pe care ai deschis-o tu, înclină capul Mama Lor.
- Cum?, se miră.
- Pff, habar nu am. Am crezut inițial că doar eu pot. Apoi am mai găsit o Călătoare. Apoi încă una. Odată nu s-a deschis nici o Poartă și a trebuit să fac un tur înapoi cu toată gașca de Călătoare ca să o adorm și pe ea. A uitat, evident, dar ce noapte lungă am avut. În plus, în somn toate vă împiedicați. A fost ca un joc de popice, se amuză.
- Și pe mine, de ce m-ai ales?

Mama Lor o privi o vreme în tăcere. Apoi oftă.
- Ce să zic, am încercat. Să văd dacă tu reușești. Acum știu. Tu, ezită puțin apoi continuă, tu ai o prietenă foarte prețioasă. Una care, ca și noi, poate să treacă înainte și înapoi prin Poartă. Dar care poate afla lucruri pe care noi nu le aflăm; lucruri pe care Pădurea de Dincolo le știe.
- Vorbești de Ființă, nu e așa?
- Da.
- Cred că ar trozni copacii de ce frică i-ar fi Ființei, să știe ea pe unde ne plimbăm, își clătină capul Mama Bătrână.
- Ea știe deja, de mult, șopti Mama Lor. Dar nu vorbește decât cu tine. Și într-adevăr, e foarte fricoasă, se amuză Mama Lor.

Mama Bătrână o privi drept în ochi.
- Ce facem Dincolo, spune-mi drept?
- Ce facem de fiecare dată, draga mea. Cercul de Piatră ne așteaptă.