Tratat Găsit despre Intraductibil

Loc: Sertarul noptierei bolnavei
Timp: Câteva minute înainte de ultima răsuflare
Destinatar: Cititorul care înțelege limba manuscrisului

I. Intraductibilul este un foșnet.

Într-o zi de toamnă a trecut pe lângă mine, cu părul mirosind a frunze arse. Mirosul mi s-a înfășurat în jurul gâtului ca un ștreang fără stăpân, departe de mâinile hotărâte ale călăului. În loc să-mi frângă viața, m-a făcut să rostesc sunete din toate limbile pământului.

II. Intraductibilul este limba călăuzelor animale.

Haita de câini a venit să o vadă pe Nina noaptea târziu, când toată lumea dormea. Mama sa luase niște medicamente puternice care o făceau să sforăie cu gura deschisă și cu limba umflată. Tatăl său dormea profund lângă ea. Nina nu-și putea imagina cum era în stare să facă asta. Gândul de a dormi lângă un corp pe jumătate paralizat o înspăimânta. Ce s-ar întâmpla dacă forța lichefiantă care topise în idioțenie creierul mamei s-ar extinde noaptea și s-ar târî pe perne ca un vierme, pentru a intra într-una dintre urechile celui de lângă ea ca o otravă shakespeariană, făcându-și drum în cap prin pâlnia cartilaginoasă din lobul frontal, de unde ar orchestra cu măiestrie un accident vascular cerebral ischemic? Trupurile infirmilor sau ale muribunzilor au o anumită forță de contagiune care explică de ce oamenii se tem instinctiv de ei.

Când Nina a auzit primul urlet al șefului de haită, a știut că veneau după ea. Și-a întins mâna prin gardul de fier și l-a invitat să-i adulmece palma sau să o muște, dacă asta își dorea. I-a simțit mai întâi nasul umed înghețat și apoi limba moale lingându-i vârful degetelor. Nu era un semn de supunere, ci doar o dovadă de bunăvoință.

Nina a mers cu haita de câini până în burta orașului, prin intrarea camuflată în spatele unei mașinii abandonate de un vânzător șomer care locuia la trei case mai sus, în deal. Pietre vechi și beton nou amestecate cu o textură vâscoasă acopereau și protejau intrarea, însă mai eficient în a ține curioșii departe era mirosul de materie în descompunere. Trecutul, prezentul și viitorul se scurgeau pe pereții interiori ai orașului, defilând ca o uriașă mișcare intestinală, ritmată de sforăiturile muritorilor de la suprafață. Din spatele haitei de câini, Nina putea desluși din ce în ce mai slab sunetele lumii exterioare. Au înaintat tot mai adânc în burta corpului citadin. Mirosurile își pierdeau consistența înțepătoare, iar aerul devenea relativ ușor de respirat - pășeau pe pământ pavat, nivelat cu grijă de o mână necunoscută îndrăgostită de simetrie. Pasajul trebuie să fi fost vizitat și întreținut în mod regulat în scopul unui trafic ilicit.

Șeful haitei a luat-o brusc la stânga. Se aflau în fața unei deschideri boltite care ducea la un set îngust de scări. Nina a înțeles că trebuia să meargă singură. Coridorul era la fel de strâns ca o mănușă, brațele i se frecau de pereții umezi, degetele de la picioare loveau treptele, învățând prin intensitatea durerii să le aproximeze dimensiunea. A durat o veșnicie până a ajuns la trapă. Lumina slabă a lumânărilor pâlpâia pe pereții înalți pictați, animând scenele întâlnirilor mitice dintre oameni obișnuiți și sfinți. A recunoscut imediat locul. Era în incinta Mitropoliei, în camera altarului, spațiu sacru interzis tuturor femeilor, conform religiei creștine ortodoxe.

III. Intraductibilul este o clipă nemaitrăită în care corpul suferind se izbește de aer fracturând credința în limba de moarte.

Povestea se deapănă singură ca un ghem aruncat pe podea de o mână nevăzută. Două forțe opuse îl leagănă, când în stânga, când în dreapta. Una dorește să se rostogolească înainte și să dezvăluie cuvintele tabu, cealaltă trage povestea înapoi, către miezul ghemului, în și înspre ochiul abisului din care a țâșnit. Ce rămâne de făcut când limba mamei nu își servește scopul de bază, acela de a transmite meșteșugul vorbirii? Trădarea este un limbaj redus la bâlbâială, pauze, interjecții, cuvinte meschine, mereu nepotrivite, inadecvate și ridicole.

IV. Intraductibilul doare.

Satul avea o inimă, bisericuța din lemn pitită printre dealurile ondulate cu vii, și un creier, căminul cultural, încropit de comuniști în conacul unui boier, după ce fetele și nevasta i-au fost violate în curte de armata roșie, în văzul tuturor, pentru a șterge orice urmă de albastru din sânge. Coana mare a murit de rușine, pe loc. Dintre cele două fete, una a luat drumul străinătății, iar cealaltă a rămas să trăiască în camera servitorilor, ca îngrijitoare. De-a lungul anilor și-a pierdut mințile, dar făcea curățenie cu mult sârg, și se bucura din toată inima când se ținea în fosta sală de bal câte-o seară de discotecă sau vreo proiecție de film despre realizările socialismului. Într-o dimineață ca oricare alta, a ieșit în curtea conacului și și-a zburat creierii cu un revolver de pe vremea războiului. Împușcătura a răsunat în tot satul, mai puternic decât clopotul duminica după slujbă. A sfâșiat cerurile și a luat viața câtorva sute de ciori care au căzut la pământ pe ulițele de glod uscat și prin curțile oamenilor. De ce moarte o fi murit, nimeni nu știa. De inimă rea, pesemne.

V. Intraductibilul ucide.

Aseară a murit mama. Sau poate azi dimineața devreme. Am găsit-o căzută lângă pat, cu un ochi vânăt. Mă așteptam să moară într-una din zile, dar tot nu eram pregătită. Strâng repede de pe noptieră, de printre cutiile de medicamente, carnețelele noastre de notițe, mesajele pe care ni le scriam zilnic. De câțiva ani nu mai înțelegea ce aude. În corpul paralizat, sângele nu mai circula liber, oprit de cheaguri în care forța gravitației chema materia către întuneric. Cântecul lui Circe. O parte din acest întuneric curge în vinele mele. Se așterne pe paginile albe fără a spune ceva anume. Râuri de cerneală, când domoale, când năvalnice, în limba de moarte a mamei.