Promisiunea

Ca majoritatea oamenilor de vârsta lui, Fred Hailfate trăiește singur. Și ca majoritatea oamenilor de vârsta lui își petrece majoritatea timpului în interiorul apartamentului în care locuiește. Fred are o vârstă înaintată dar majoritatea vecinilor nu i-ar da mai mult de 60 și ceva de ani. Poate și pentru că nu știu mare lucru despre el. Nimeni nu a vorbit vreodată cu el. Când se intersectează îi salută ușor din cap, fără să îi privească direct sau să le vorbească. Fred nu are niciodată vizitatori și iese destul de rar din casă. Nici măcar un animal de companie nu ține. La fereastra lui nici o pasăre nu vine să caute firimituri pentru că știu că nu o să găsească.

În plus față de vârsta înaintată care i-ar șoca aproape sigur, ceea ce nu știu vecinii despre Fred este că ascunde un secret. Fred are o gaură în piept. Ce fel de gaură? Ca o scobitură sau denivelare, poate o să vă întrebați? Ei bine, nu. Fred are o gaură perfect rotundă cu un diametru de 14 centimetri direct în mijlocul pieptului. Gaura din pieptul lui nu este așa cum ne-am putea imagina una făcută cu căușul palmelor. Nu este netedă și nici nu pare să aibă un interior organic. De fapt, la prima vedere, pare perfect neagră pentru că nu se vede nimic în interiorul ei. Nici intrarea în gaură nu lasă lumina să pătrundă, astfel încât pare o gaură decupată din universul așa cum îl înțelegem noi. Pentru a evita orice priviri indiscrete și eventuale întrebări, Fred are grijă întotdeauna să poarte haine care îi ascund anomalia. Vecinii lui nu ar ghici niciodată că este de fapt o persoană mult mai vârstnică cu o gaură neagră în piept de neînțeles pentru ochiul uman. Un paradox al fizicii moderne care i-ar uimi cu siguranță pe oamenii de știință dacă l-ar afla.

Viața lui Fred, ca viețile multor oameni de vârsta lui, se împarte între aceleași rutine și obiceiuri. Câteva cumpărături dimineața de câteva ori pe săptămână. Gătește și face ordine zilnic în apartament deși e foarte curat pentru că rareori mișcă lucrurile de la locul lor. Cu toate acestea Fred insistă să dea cu aspiratorul și să șteargă praful în fiecare zi. Își gătește mereu lucruri simple, fără ingrediente pretențioase. Și întotdeauna face curățenie după ce mănâncă. După masă iese uneori la plimbare în parcul din cartier. Alteori pe malul râului de lângă. Fred nu se întâlnește cu nimeni niciodată și nici nu vorbește la telefon cu nimeni pentru că nu are nici măcar telefon fix. Duce o viață foarte simplă și foarte retrasă.

Toate acestea însă aveau să se schimbe într-o după masă însorită de vară. Pentru că, fără ca el să știe, de partea cealaltă a planetei, în Japonia, murea cea mai în vârstă persoană din lume. Iar Fred devenea astfel cel mai bătrân om de pe planetă. Chiar dacă nici unul din vecinii lui nu i-ar fi dat mai mult de 60-70 de ani, Fred avea în realitate 126 de ani aproape împliniți.

După ce depășise 100 de ani primise câteva invitații scrise de la niște ziare locale pentru un interviu. Le ignorase și după o vreme scrisorile se opriseră. Dar de data aceasta era diferit. De data asta, titlu de cel mai bătrân om din lume atrăsese mult mai multă atenție și în fața blocului apăruseră câteva mașini ale unor jurnaliști care încercau să obțină un interviu. Nu l-au recunoscut imediat pentru că nu arăta de 126 de ani, dar când au realizat că el este Fred Hailfate, cel mai vârstnic om de pe planetă, au început să îl preseze pentru un interviu. Fred trecea pe lângă ei fără să le răspundă, sperând că o să dispară după câteva zile.

Dar reticența lui și mai ales faptul că arăta inexplicabil de bine pentru vârsta lui nu a făcut decât să le crească interesul. După câteva zile numărul jurnaliștilor crescuse în loc să scadă. De fiecare dată când Fred ieșea se țineau după el până la magazin și îl agasau cu întrebări: Domnule Hailfate, cum este să fiți cel mai bătrân om din lume? Fred, zi-ne care e secretul tău? Fred, cititorii noștrii vor să știe ce sport faci și care e dieta ta preferată? El încerca să îi ignore dar îl urmăreau până și în magazin printre raioane și îi era tot mai greu să facă cumpărături. De ce nu vorbești cu noi, Fred? Ce ai de ascuns? Hei, Fred, telespectatorii noștri vor să afle care e regimul cu care poți ajunge la 125 de ani? Ieșea tot mai rar din casă și doar la cumpărături pentru că nu avea liniște dacă ieșea la plimbare.

Poate că lucrurile s-ar fi liniștit până la urmă dacă unul din jurnaliștii disperați după click-uri nu ar fi postat un articol online intitulat "Fred, cel mai bătrân om de pe pământ sau un impostor periculos?" Articolul era foarte tendențios, construit pe o serie de insinuări și teorii conspiraționiste unele mai absurde decât altele și nu ar fi atras prea multă atenție dacă nu ar fi postat câteva poze în care Fred se apăra de microfonul unui jurnalist. Era pusă în evidență o zonă neagră vizibilă printre nasturii deschiși de la cămașă. Microfonul jurnalistului părea să intre bizar de mult direct în pieptul lui Fred. Comentariile cititorilor abundau în supoziții. Unii ziceau ca ar fi un tatuaj al mafiei Yakuza, alții credeau că sunt urme ale unor experimente neobișnuite și mai erau și cei care erau convinși că sunt doar fotografii trucate sau o iluzie optică.

Articolul a devenit repede viral pe anumite grupuri de conversații online și în fața clădirii lui Fred au început să apară diverși protestatari cu pancarde. Primii și cei mai inofensivi au fost un grup de creștini ultra-religioși care credeau că făcuse un pact cu diavolul pentru viață veșnică și îi cereau insistent să se pocăiască până nu e prea târziu. Protestatarii religioși fuseseră urmați de membrii unei mișcări conservatoare, adepți ai unor teorii ale conspirației care bănuiau că era rezultatul unor experimente ale guvernului sau, mai rău, un membru al unei rase extraterestre. Insistau să fie pus sub observație pentru a se descoperi adevărul. Aceștia erau și cei mai agresivi. Se apropiau de el, îi urlau direct în față că ei știu adevărul și că urmele experimentelor se văd pe piele, și îl trăgeau de haine cerându-i să se dezbrace. Nu mai putea să iasă aproape deloc din casă. Nici vecinii nu erau mulțumiți de circul creat și îi aruncau priviri urâte când îi întâlnea. În cele din urmă poliția a fost nevoită să intervină pentru a face ordine pe străzile invadate de presă, protestatari care ajunseseră să se certe între ei sau doar simpli curioși.

Dar faptul că nu vorbea cu nimeni și se retrăsese permanent în apartament enerva și mai mult mulțimea. Într-o zi, din cauză că nu mai avea mâncare, a fost nevoit să iasă și unul dintre protestatari s-a apropiat de el și i-a tras violent de haine până le-a smuls de pe el. Când în cele din urmă a intervenit poliția, Fred rămăsese la bustul gol și pentru câteva secunde mulțimea a amuțit privindu-l fix cu diverse grade de neîncredere, uimire și frică așternute pe chipuri. Gaura din pieptul lui Fred era expusă tuturor privirilor dar nici una nu o înțelegea. Cei mai din spate se ridicau pe vârfuri sau priveau ecranele uriașe instalate de presă unde se afișa în direct ce se filma. La un semn au început toți să șoptească și să vorbească mai întâi ca un zumzet îndepărtat, apoi o rumoare generală și culminând cu o explozie sonoră asurzitoare. Toate vocile s-au aliniat în cele din urmă și scandau într-un ritm amenințător: Vrem răs-pun-suri! Vrem răs-pun-suri!

Cu greu, Fred a reușit să revină în apartament sub protecția poliției unde a rămas timp de câteva ore până când în fața clădirii au apărut camioane speciale de intervenție și SUV-uri negre. Din ele a coborât o mică armată de forțe speciale însoțite de agenți speciali care l-au extras într-o ploaie de invective, acuzații și chiar obiecte aruncate din toate părțile și l-au dus pe Fred într-un loc secret.

Aici a fost dezbrăcat și examinat imediat pe toate părțile. Erau în special interesați de zona neagră din mijlocul pieptului. Inițial au crezut ca e vorba de un dispozitiv lipit de piele. Dar după primele examinări au realizat că este ceva ce nu mai văzuseră niciodată și nu era atașat, ci era parte integrală din corpul subiectului. Concomitent i-au fost prelevate amprentele pentru identificare și alte probe biologice. Identitatea lui nu le-a relevat nimic ciudat. Poate doar confirmarea faptului că deși arăta mai tânăr se născuse cu 126 de ani în urmă. Era singur. Toată familia apropiată murise de mult. Trăise o viață anostă. Plătise taxele la timp. Se întreținea dintr-o mică pensie. Nu aveau multe alte informații pentru că nu existau arhive atât de vechi și se retrăsese din viața publică cu mult timp în urmă. Cu toate acestea erau convinși că e probabil doar o acoperire construită minuțios și suspectau că este un agent secret al unei organizații străine care poate plănuia un atac terorist cu ajutorul dispozitivului necunoscut.

Dispozitivul, cum îi ziceau cercetătorii, nu emana radiații și nu interfera cu aparatura folosită pentru investigații. Când priveau direct prin el nu se vedea nimic de cealaltă parte. Arăta ca o gaură neagră. Dacă introduceau obiecte pentru a inspecta gaura nu primeau nici un semnal înapoi. Sondele penetrau gaura fără a întâlni rezistență. Le puteau scoate și examina și erau nealterate în vreun fel. Au încercat chiar și cu material biologic. Nu era afectat. Și da, curiozitatea l-a împins pe unul din doctori să introducă propria mână. Nu a simțit nimic. Mâna a intrat prin pieptul lui Fred mai întâi până la încheietură și apoi cot și apoi până la umăr fără a întâmpina rezistență. Fred nu a schițat nici un gest. Nu simțea nimic. Nici doctorul nu simțea nimic. Ca și cum în interiorul lui Fred exista un gol care nu mai influența nicicum lumea înconjurătoare. Nici termic, nici kinetic, nici altfel. Ca un portal spre ceva ce nu reușeau să înțeleagă. Pe cât de bizară era gaura pe atât de normale erau analizele biologice. Au studiat pe îndelete tot restul corpului lui Fred și au încercat să înțeleagă cum de era încă în viață. Inima și parțial plămânii lui împreună cu o bucată din coloana vertebrală pur și simplu lipseau. Anatomic nu ar fi trebuit să mai fie în viață. Dar sângele încă îi pompa în vene. Respira normal. În afară de probleme articulare minore era sănătos și toate analizele arătau normal. Arătau ca analizele unui bărbat de 60 de ani. Pielea lui nu prezenta semnele tipice de bătrânețe avansată.

Primele cercetări făcute în grabă pentru a stabili gravitatea situației și dacă există un eventual pericol public iminent au rămas neconcludente. Au stabilit însă că probabil subiectul nu e periculos. Despre dispozitiv nu puteau să fie siguri pentru că pur și simplu nu reușeau nici cum să-l definească. Au urmat o serie de interviuri. Cu mâinile și picioarele imobilizate îl conduceau spre camera de interviu. Îl așezau pe scaun și îi legau mâinile de masă. Nu opusese rezistență în nici un moment de când fusese preluat. Era letargic, neinteresat de ce i se întâmpla. Toate interviurile se desfășurau la fel. Fred privea în gol și nu răspundea la nici o întrebare. Nu era afectat nici de promisiunile nici de amenințările agenților. Aceștia însă observaseră că deși nu vorbea cu nimeni părea interesat de una din femeile din echipa de cercetare pentru că din când în când o privea. Era singura care îi atrăgea atenția. O specialistă în profile psihologice ale criminalilor. Ea a insistat să îi vorbească singură și să îi îndepărteze cătușele și alte restricții corporale.
- Mă numesc Sarah. Fac parte din echipa de evaluare. Știu că ești speriat, Fred. Poate ești și puțin confuz. Dar vrem doar să te ajutăm. Și pentru asta e foarte important să vorbești cu noi. Trebuie să ne explici ce este dispozitivul atașat și dacă este periculos.

Fred nu îi răspunse. Asculta fără să o privească. Continuă cu același gen de întrebări dar Fred nu o privea și nici nu părea atent la ce îi zicea. Interviul nu începuse bine, simțea Sarah.
- Te vom ajuta să îl îndepărtezi și o să ne asigurăm că nu poate face rău nimănui. Dar trebuie să știm cine l-a instalat și care este rolul lui.
-...
- Îți aduci aminte asta? Îți aduci aminte cum a ajuns acolo? Ce îți aduci aminte, Fred?

Fred era în continuare tăcut dar părea dintr-o dată atent. Vorbele ei atinseseră o coardă. Ceva vibrase în el, poate un ecou din trecut. Ea observă și își schimbă tonul vocii, îl făcu mai blând, mai cald. Ca și cum i-ar fi vorbit propriului ei tată.
- Hai să începem cu ceva mai simplu. Zi-mi ceva despre tine. Orice.
- Am promis, rosti cu greu Fred și vorbele lui sunară ciudat, ca ale unui animal chinuit.

Sarah încercă să îi lase timp ca să îl încurajeze să continue dar Fred părea absolut epuizat ca și cum făcuse un efort supraomenesc să rostească cele două cuvinte.
- Ce ai promis, Fred, întrebă Sarah după un timp?
- Am promis, repetă el tot gutural dar de data asta cumva resemnat ca și cum vorbea cu el însuși.
- Ce ai promis, Fred? Despre ce vorbești, continuă ea pe același ton?
- I-am promis, zise el aproape înecându-se cu cuvintele și o privi brusc direct în ochi.

Privirea lui fixă, hotărâtă, neanunțată de comportamentul inert anterior o surprinse pe Sarah. Pentru o clipă parcă uitase toate tehnicile de interogare și strategiile pe care își propusese să le aplice. Ochii lui albaștri, reci îi dădură fiori reci. Cu greu își stăpâni emoția și cu o voce tremurândă aproape îl întrebă:
- Cui ai promis, Fred? Zi-mi ce s-a întâmplat. Te putem ajuta.
- Nimeni nu mă poate ajuta.
- De ce zici asta, Fred?
- Pentru că am promis.
- Sunt oameni care ne privesc chiar acum care sunt foarte îngrijorați de dispozitiv. Pentru că nu înțeleg. Unii din ei vor chiar să îl distrugă. Nu vreau să ți se întâmple nimic rău dar am nevoie să mă ajuți pentru asta.
- Au dreptate să mă urască.
- Nu te urăște nimeni, Fred. De ce zici asta? De ce crezi că oamenii trebuie să te urască?
- Pentru că am promis.
- Pentru că ai promis, zise Sarah încet pentru ea și apoi repetă tare pentru Fred. Pentru că ai promis și... nu te-ai ținut de promisiune?

Fred izbucni în plâns își lăsă rușinat privirea în jos. Rămase apoi cu umerii prăbușiți legănându-se singur în față și în spate cu mâinile așezate pe genunchi. Se opri după o vreme și începu să îi povestească cu privirea fixând în continuare podeaua de ciment. La început greoi, răgușit ca și cum nu își mai folosise de multă vreme vocea. Sarah îl lăsă până la capăt fără să-l întrerupă deși uneori se oprea și făcea pauze destul de lungi în care părea să retrăiască ce se întâmplase.

Când s-a născut era așa de mică. Nu îmi venea să cred. Cât era de mică. Și de ușoară. Nu știu de ce, mă așteptasem să fie mai grea. Nu ținusem niciodată un bebeluș în brațe. Nu mă interesase până atunci. Refuzasem ori de câte ori mi se propusese. Era ușor umflată, supărată și mai mult roșie decât roz. Proaspăt născută nu arăta chiar ca bebelușii din reclame. Dar m-am îndrăgostit instantaneu de ea. A fost un sentiment extrem de puternic. Brusc. Visceral. Aproape imediat după aceea am fost surprins de un gând foarte bizar. Că eu trebuie să mor înaintea ei. Nu știu de ce m-am gândit la moarte fix în clipa aia atât de fericită și m-am surprins și eu de cum fusese formulat gândul în mintea mea. Nu însemna neapărat că îmi doream să mor prea repede ci doar că din acel moment rolul meu era să o protejez din toate puterile. Pentru tot restul vieții mele. Să nu i se întâmple nimic rău. Să îmi dau viața pentru a o salva pe a ei dacă e nevoie. O promisiune pe care am simțit-o fizic ca pe un fior instinctual nu o formulare conștientă.
...
Când avea 7-8 ani între mine și mama ei au început să apară probleme. Nemulțumirile ocazionale s-au transformat în certuri regulate. Reproșuri. Neîncredere. Resentimente. Acuzații. Jigniri. Luam pauze de viață normală ca niște armistiții de la acest adevărat război dar părțile rele au devenit tot mai dese și tot mai apăsătoare și ne era tot mai greu să revenim după fiecare episod. Atunci când te lupți cu persoana iubită e ca și cum te lupți cu fantome ale trecutului. De multe ori proiectezi către celălalt frustrări și traume din trecut care nu au legătură cu prezentul. Eu retrăiam violențe ale copilăriei, ea episoade de umilință. Eu deveneam foarte agresiv ca să mă apăr atunci în locul copilului care nu s-a putut apăra în trecut. Ea răspundea cu ură și neîncredere ca să răzbune greșelile făcute de alții în trecutul ei.
...
Și aceleași greșeli le-am făcut și cu ea amândoi. În lupta noastră absurdă ea a fost prinsă la mijloc. Aerul toxic expirat de noi, vorbele noastre otrăvite, ura noastră, au pătruns prin fibrele întregii case și au otrăvit-o și pe ea fără să ne dăm seama, prea preocupați de propriile drame. Când am realizat că ceva nu era în regulă cu ea era deja prea târziu pentru noi. Am încercat să ne reparăm unul pe celălalt și să ne reparăm relația. Dar oricât am încercat nu am reușit decât să ne agățăm disperați unul de celălalt și să ne scufundăm împreună în loc să ne salvăm. Și în tot acest timp ea era tot mai singură și mai pierdută.
...
Am promis. Am promis dar nu am fost acolo când trebuia. Știu că era singură și confuză. Știu că era disperată. Copleșită de durere. O durere pe care nu ar trebui să o simtă un copil de 14 ani. O durere pe care nu ar trebui să o trăiască singură. Nu am fost acolo să o opresc. Să o iau în brațe și să îi zic să se oprească. Să nu ducă până la capăt. Că totul o să fie bine. Chiar dacă pare o situație fără scăpare. Că trebuie doar să aștepte, să nu facă ceva brusc, definitiv. Ceva ce nu poate lua înapoi. Că până la urmă totul o să fie bine. Totul o să fie bine, iubita lui tati. Norii negri vor trece.
...
S-a omorât fetița mea. Asta s-a întâmplat. S-a întâmplat deja și nu am cum să mai schimb asta. Și-a luat singură viața iar eu nu am fost acolo să o opresc. Să îi ofer viața mea în schimb. Dacă aș putea să mă întorc în timp aș îngenunchea lângă cada aia nenorocită și i-aș întinde brațele mele. I-aș zâmbi și i-aș zice să le taie pe ale mele în schimb. Dacă asta ar putea schimba ceva. Nu aș ezita o clipă. I-aș cere iertare și aș ruga-o să nu mai fie supărată pe ea pentru că nu e vina ei. E numai vina mea. Toată vina e a mea. Și pielea ei nu trebuie să sufere nici măcar o zgârietură.
...
Mama ei s-a sinucis și ea câteva luni mai târziu. Am găsit-o spânzurată în garaj. Nu am avut nicio reacție. De panică sau măcar surprindere. Nu am schițat niciun gest să o ajut. Nu am încercat să o dau jos. Am înțeles. M-am așezat pe gresia rece, prăfuită din garaj și am privit-o o vreme. Corpul ei eliberat de chin îmbrăcat doar într-o cămașă lungă de noapte atârna calm ca un steag alb. Am privit-o și am înțeles. Am înțeles pentru că doar la asta mă gândeam și eu. Ce rost mai are să trăiesc? De ce să continui? M-am dus în bucătărie și am luat cel mai mare cuțit și i-am îndreptat vârful înspre piept acolo unde simțeam cum golul negru și apăsător îmi taie fiecare suflare și plăselele le-am proptit într-un perete. Tot ce mai rămăsese era să împing. Dar nu am făcut-o. M-am oprit. Am înțeles că nu aveam dreptul să fac asta. Nu meritam o moarte ușoară. Nu meritam o ieșire rapidă. Am înțeles că eu sunt vinovat. Singurul vinovat. Ultimul vinovat. Toată vina este a mea și trebuie să o port pentru tot restul zilelor mele. Merit să port această gaură din pieptul meu pentru atât timp cât voi mai trăi. Pentru că am promis. Și nu mi-am ținut promisiunea.