Hagiografie

Dumnezeu încă mai vorbea ocazional cu oamenii în secolul al XI-lea, când s-a născut Parascheva lângă Marea Marmara, într-un oraș bizantin din apropiere de Constantinopol. O șoaptă doar în urechile aleșilor, vocea Lui semăna semințe de nebunie în mintea credincioșilor și a necredincioșilor deopotrivă, instigând pasiuni, discordii, relații de dragoste, destrămând familii de sânge și formând altele întru numele Său. Dialogul cu divinul era prologul unei povești de convertire la o viață exemplară, o invitație de a șterge trecutul și de a se reinventa ca mesager al unui ordin superior.

Dacă bărbații imitau relația Tată-Fiu și vorbeau despre "dragostea paternă" pentru a descrie credința lor indestructibilă, astfel de cuvinte erau mai puțin potrivite în cazul femeilor, mai ales dacă nu erau tinere, și nici fecioare. Femeile de vârstă mijlocie, mame cu mai multe odrasle, rareori erau binecuvântate de o viziune a lui Hristos, rareori auzeau rostiri cerești. Fiul își alegea interlocutoarele feminine dintre rangurile a două extreme, printre prostituate sau fecioare. Jurământul să rămână fecioare și să se alăture "mireselor lui Hristos" era singura modalitate de a se abate de la norma socială, de a permite fetelor tinere să respingă rolul de crescătoare de copii pe care bunicile, mamele, surorile, mătușile și verișoarele lor îl dețineau în acele vremuri, urmând o tradiție milenară.

În paralel, la cealaltă extremă, profesionistele dorințelor trupești sfidau ordinea lumii îndrăgostindu-se de Hristos, căutându-și astfel inocența pierdută. Himera purității corporale, la fecioare și la prostituate deopotrivă, era o armă împotriva prejudecăților sociale și a marginalizării, înrădăcinate într-o lume în care femeia își neutraliza sexualitatea pentru a fi la fel de demnă ca bărbatul de a purta la rândul său un dialog cu cerul.

Celebră și venerată între toate curvele pocăite, Maria Magdalena a înlocuit tangibilitatea cărnii cu efuziunea față de trupului divin al lui Hristos. Înainte chiar de a fi discipol, propovăduitoare a Cuvântului Său, cea mai disprețuită și mai invidiată în același timp dintre toate femeile știa deja să discearnă vibrațiile vindecătoare ale vocii lui Dumnezeu în transgresiunile cărnii căzute în păcat, în oftatul de ușurare al clienților săi epuizați, în mirosul putred al respirației lor staccato, în zborul oprit al seminței lor risipite. Fiecare dintre experiențele sale erotice, fiind o respingere voluntară a procreării, îi impregnau sufletul cu dorința de a crea, în loc de a procrea, de a face istorie, precum creatorii bărbați. Spălând picioarele lui Hristos, ștergându-le cu părul său și ungându-i pielea crăpată cu smirnă, ea pesemne că simțea cu vârful degetelor povestea sacrificiului acestuia, înscrisă în ridurile și striațiile caligrafice ale pielii predestinate la crucificare încă de la naștere. Probabil că Magdalena și-a dorit atât de mult să facă parte din acel scenariu al sacrificiului suprem, încât prin lacrimile sale a deschis cerul și s-a lăsat prinsă pentru totdeauna în pânza unei istorii sacre.

Tradițiile gnostice au dedus din Evanghelia lui Luca că Magdalena îi plăcuse Mântuitorului, provocând multă tulburare în rândul discipolilor săi. Hristos i-a dat-o drept exemplu lui Simon, lăudându-i credința și învrăjbindu-l pe acesta: "Tu nu mi-ai dat apă de spălat pe picioare / Ea mi-a spălat picioarele cu lacrimi și le-a șters cu părul capului. / Tu nu mi-ai sărutat picioarele / Dar această femeie nu a încetat să-mi le sărute. / Tu nu mi-ai dat ulei / Dar această femeie mi-a uns picioarele cu smirnă." Aceste cuvinte au fost îndeajuns pentru a provoca căderea lui Simon în cel mai urât dintre toate păcatele, resentimentul.

Într-un alt text interzis din secolul al II-lea, venerat de primii creștini ca fiind Evanghelia Mariei, Matei îl mustră pe Petru pentru gelozia sa față de statutul privilegiat al Magdalenei: "Dar dacă Mântuitorul a făcut-o vrednică, cine ești tu să o respingi? Cu siguranță Mântuitorul o cunoștea foarte bine. Din acest motiv el o iubea mai mult decât pe noi."

Dacă Hristos a iubit-o pe Maria Magdalena mai mult decât pe ucenicii săi bărbați, aceștia au răspuns cu gelozie și resentiment de-a lungul secolelor, respingând treptat femeile de la orice funcții importante în Biserica Primară. În secolul al XI-lea, când a trăit cea numită pe atunci Parascheva, deja nu mai existau preotese care să jure castitate Mântuitorului. Căsătoria era o datorie pentru toate tinerele fete evlavioase, în ochii societății și ai bisericii creștine.

Tânăra Parascheva a auzit o chemare directă de la Hristos, în timp ce participa la o slujbă bisericească: "Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze". Părinții săi nu s-au bucurat, dimpotrivă. Au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a-i face uitată chemarea. Dacă fiul lor era liber să-și urmeze inima și să devină parte din clerul bisericii, ceea ce l-a și ajutat în cele din urmă să devină episcop de Madian, fiica lor nu avea niciun cuvânt de spus, fiind hărăzită să asigure păstrarea averii familiei printr-o alianță cu o familie respectabilă, de același rang.

Parascheva nu se mândrea însă cu originile sale rafinate. Obișnuia dimpotrivă să-și dăruiască hainele scumpe celor pe care Hristos i-a iubit cel mai mult: defavorizații, robii, bolnavii și schilozii. Îngrijorați de generozitatea sa extravagantă, părinții tinerei, de altfel buni creștini din protipendada bizantină, și-au manifestat dezaprobarea cu accese de o violență nedemnă de obârșia lor. Potrivit primelor relatări despre viața Paraschevei, aceștia "au insultat-o și au pedepsit-o", au bătut-o până când "a fost acoperită de răni insuportabile". Acțiunile lor extreme au fost comparate cu tortura cunoscută de primii martiri creștini, adăugând astfel o aură de sacrificiu povestirilor despre Sfânta Parascheva a Balcanilor, indispensabilă în arta hagiografiei.

Alungată de mediul ostil de acasă, tânăra Parascheva a fugit la Constantinopol, apoi la Calcedon. De acolo și-o continuat peregrinarea la Heracleea, unde a locuit în Biserica Sfintei Fecioare. A ajuns apoi în deșertul iordanian, urmând pașii multor frați și surori sfinte. Hrănindu-se cu plante sălbatice, rugându-se, meditând și luptându-se cu diavolul, timpul a trecut pe nesimțite, până când într-o zi, un înger și-a făcut apariția și i-a poruncit să se întoarcă la locul ei de naștere și să aștepte acolo, până când moartea îi va ieși în cale. A murit se pare doi ani mai târziu, la o vârstă incertă. Unii spun că avea douăzeci și șapte de ani, alții vorbesc despre "bătrânețea" sa.

Îngropată într-un mormânt nemarcat, trupul său a fost mai târziu descoperit intact, sub cadavrul unui marinar ale cărui rămășițe răspândeau un miros pestilențial. Se pare că înainte de această descoperire, Parascheva s-a arătat în visul câtorva locuitori ca o regină pe un tron de lumină, poruncindu-le să înlăture de pe ea acel "cadavru împuțit". Trupul său a fost astfel îngropat cu evlavie în Biserica Sfinților Apostoli, unde luase sfârșit existența sa pământească. Cu această a doua îngropare a început să se înfiripeze povestea Sfintei Parascheva, deși limbajul a continuat zeci de ani să eludeze o formă anume, preferând ininteligibilul. Limbaj redus la bâlbâială, pauze, interjecții, cuvinte schiloade, nepotrivite, vise indescifrabile, miracole transmise din gură în gură, iar între tăcerile provocate de manifestările inexplicabilului, un mic loc pentru relatările succinte ale scribilor bărbați despre viața unei tinere femei al cărui trup se încăpățâna să trăiască, osificându-și vibrația în relicvă.